Bunul, răul și mușchiulosul

O adolescentă mi-a făcut mai demult onoarea de a-mi da să citesc o nuvelă scrisă de ea.

Era cu vampiri, era siropoasă, era naiva din punct de vedere stilistic.

Dar era o poveste în toată regula, trama narativă se mișca, personajele aveau o evoluție, interacționau între ele, se vedea că existase în mintea autoarei o întreagă lume pe care a vrut-o întrupată în logos.

Aceeași impresie mi-a produs și Black Adam, de producție realizată de un adolescent, băiat mai precis, căruia i s-a dat libertate totală de expresie.

Pot să împing efectele speciale cum vreau? Poți.

Pot să îmi materializez toate fanteziile de atotputernicie masculină ale vârstei? Poți.

Pot să amestec chestiuni de spiritualitate luate din toate părțile? Poți.

Pot să nu fiu chiar logic și să întorc acțiunea cum am chef? Poți.

Iar Black Adam face toate acestea, rezultatul fiind un film la care trebuie să te uiți cu îngăduința pe care trebuie să o ai față de adolescență și excesele ei.

Însă tot adolescența este vârsta când apar ideile profunde, când chestiuni grave ale vieții și morții încolțesc și se manifestă.

Iar Black Adam oferă, dincolo de toate exploziile și bubuielile, o foarte subtilă proiecție a ițele încurcate dintr-o zonă a globului pe care o recunoști ușor drept Orientul Mijlociu.

Faptul că, o bună bucată a peliculei, lupta nu e maniheică, între bine și rău, ci se dă în trei, iar așa-zișii eroi ai dreptății nu sunt neapărat agreați de localnici trimite cu gândul la modul cum intervențiile americane, nobile sau nu în motivație, au dat peste cap și desfigurat destinele unor popoare, care încă trag ponoasele atitudinii deus ex machina a Unchiului Sam.

În plus, figura implacabilă a protagonistului zgândărește chiar și impulsuri de mult uitate din subconștientul fiecăruia. Hai să recunoaștem că vrem să îi vedem suferim pe aceia pe care sistemul nostru moral i-a desemnat drept infami.

Câteodată chiar n-avem chef de lozinca aia generoasă din Răzvan și Vidra.

Ca executor întunecat al justiției morbide, Dwayne The Rock Johnson e chiar foarte bine ales. N-are probleme fizice în a întruchipa un supraom (mușchii aia n-au fost niciodată mai bine scoși la înaintare), iar figura-i parcă dăltuită în granit îi servește de minune.

Din restul distribuției, se remarcă, inevitabil, Pierce Brosnan.

M-am simțit deopotrivă de înduioșat și de încântat să îl revăd la o așa etate. E departe de șarmul viril din perioada 007, dar charisma îi e sporită de un fel de aură a senectuții, iar toate conferă rolului său de clarvăzător ambivalența superputerii ca blestem.

Toți ceilalți care populează acest basm colorat și exploziv se achită de ce au de făcut, regizorul James Collet-Serra nu îți lasă timp decât să respiri, iar scenariștii mai bagă și câte-o glumiță reușită, așa că Black Adam se derulează cum se cuvine unui film de factura lui.

Lejer și agreabil.

Un triumvirat pentru posteritate

Se întâmpla acum douăzeci de ani, într-o seară de toamnă.

Stabilisem cu un prieten să mergem la film.

L-am așteptat cât am putut, dar n-a apărut, iar telefon mobil n-aveam pe vremea aia, așa că mi-am călcat pe inimă, mi-am luat un bilet pe fugă și am intrat în sală.

Lumina se stinsese și tocmai atunci începea X-Men, cu acea scenă de o încărcătură emoțională inegalabilă.

Așa pătrundeam într-un univers fantastic, care, fără a se apropia de pasiunea pe care mi-au stârnit-o Star Wars sau Harry Potter, m-a atras întotdeauna pentru că, în spatele divertismentului și adrenalinei, atinge chestiuni profunde ale naturii umane, ale identității și marginalizării.

Deși distribuția care a populat multele ecranizări, sequel-uri, prequel-uri sau spin-off-uri (vocabularul exploatării hollywoodiene e sugestiv de amplu, nu-i așa) a inclus nume feminine oscarizate, precum Halle Berry, Anna Paquin sau Jennifer Lawrence, cred că numai idioții m-ar acuza de misoginism când voi spune că mitologia din X-Men este construită în jurul triumviratului Professor Xavier – Magneto – Wolverine.

Alegerea celor trei actori a fost o lovitură care merită studiată peste ani și ani în manualele de casting.

Patrick Stewart și Ian McKellen vin din lumea teatrului, iar asta se vede în modul cum rostesc replicile și dau maiestate scenelor esențiale, fiind totodată legați de o îndelungată prietenie, care răzbate și în rivalitatea de pe ecran, iar rezultatul este acea relație ambivalență care dă conflictului un aer demiurgic.

Simplul fapt că la versiunile venerabile ale personajelor s-au găsit echivalenți mulțumitori ai perioadei de tinerețe – James McAvoy și Michael Fassbender – poate fi un medalion în același capitol din manualul de casting al viitorului.

Celor doi coloși li se alătură Wolverine al lui Hugh Jackman. Nu greșesc cu nimic când folosesc posesivul.

Rolul este al acestui actor și al nimănui altcuiva. Mi-e greu să cred că se va încumeta cineva vreodată să îl întruchipeze pe acest exponent al anti-eroului care, deși e îndeobște asociat taberei pozitive a lumii mutanților din X-Men, este prins într-un purgatoriu, cu brațele întinse către lumină, dar tras spre damnare de un trecut violent, ambiguitate superb valorificată în Logan.

În prezent, muzeele cinematografiei se ocupă de începuturile acestei arte.

Peste câteva decenii, în speranța că voi mai fi încă aici, într-una dintre X-pozițiile dedicate mașinăriei de fabricat vise numite film, voi căuta și imaginea de mai jos.

Și cred că o voi găsi.