Se întâmpla acum douăzeci de ani, într-o seară de toamnă.

Stabilisem cu un prieten să mergem la film.

L-am așteptat cât am putut, dar n-a apărut, iar telefon mobil n-aveam pe vremea aia, așa că mi-am călcat pe inimă, mi-am luat un bilet pe fugă și am intrat în sală.

Lumina se stinsese și tocmai atunci începea X-Men, cu acea scenă de o încărcătură emoțională inegalabilă.

Așa pătrundeam într-un univers fantastic, care, fără a se apropia de pasiunea pe care mi-au stârnit-o Star Wars sau Harry Potter, m-a atras întotdeauna pentru că, în spatele divertismentului și adrenalinei, atinge chestiuni profunde ale naturii umane, ale identității și marginalizării.

Deși distribuția care a populat multele ecranizări, sequel-uri, prequel-uri sau spin-off-uri (vocabularul exploatării hollywoodiene e sugestiv de amplu, nu-i așa) a inclus nume feminine oscarizate, precum Halle Berry, Anna Paquin sau Jennifer Lawrence, cred că numai idioții m-ar acuza de misoginism când voi spune că mitologia din X-Men este construită în jurul triumviratului Professor Xavier – Magneto – Wolverine.

Alegerea celor trei actori a fost o lovitură care merită studiată peste ani și ani în manualele de casting.

Patrick Stewart și Ian McKellen vin din lumea teatrului, iar asta se vede în modul cum rostesc replicile și dau maiestate scenelor esențiale, fiind totodată legați de o îndelungată prietenie, care răzbate și în rivalitatea de pe ecran, iar rezultatul este acea relație ambivalență care dă conflictului un aer demiurgic.

Simplul fapt că la versiunile venerabile ale personajelor s-au găsit echivalenți mulțumitori ai perioadei de tinerețe – James McAvoy și Michael Fassbender – poate fi un medalion în același capitol din manualul de casting al viitorului.

Celor doi coloși li se alătură Wolverine al lui Hugh Jackman. Nu greșesc cu nimic când folosesc posesivul.

Rolul este al acestui actor și al nimănui altcuiva. Mi-e greu să cred că se va încumeta cineva vreodată să îl întruchipeze pe acest exponent al anti-eroului care, deși e îndeobște asociat taberei pozitive a lumii mutanților din X-Men, este prins într-un purgatoriu, cu brațele întinse către lumină, dar tras spre damnare de un trecut violent, ambiguitate superb valorificată în Logan.

În prezent, muzeele cinematografiei se ocupă de începuturile acestei arte.

Peste câteva decenii, în speranța că voi mai fi încă aici, într-una dintre X-pozițiile dedicate mașinăriei de fabricat vise numite film, voi căuta și imaginea de mai jos.

Și cred că o voi găsi.