Se apropie o nouă ediție a Festivalului Shakespeare din Craiova, așa că am început pregătirea intelectual-emoțională cu Hamlet cinematografic.

Nu una, ci trei versiuni s-au desfășurat prin sinapsele mele.

***

Această ecranizare din 1990 este încă o operă shakespeariană semnată de Franco Zeffirelli în stilu-i cunoscut – cadru istoric excelent reconstituit și exploatat scenic ca într-un spectacol de operă, arta care i-a fost atât de dragă.

Evident, cea mai controversată decizie a fost de a-l distribui pe Mel Gibson în rolul principal. Ca sa parafrazez nemuritorul pasaj, a fost și n-a fost o alegere bună. Sunt momente când energia deșucheată a actorului, aflat atunci spre apogeul popularității, servește de minune partiturii. Scenele emblematice sunt bine punctate (cea a monologului are și un loc de desfășurare sublim ales), problema este că, spre final, latura lethalweaponiană a lui Gibson începe să se vadă prea mult. La duelul cu Laertes, cel puțin, Hamlet pare aproape tâmpit.

Rămâne, însă, o interpretare de consemnat pentru istoria acestui personaj.

Restul distribuției are prestații meritorii: Alan Bates este un Claudius foarte duplicitar, Ian Holm un Polonius servil cum se cuvine, Glenn Close o suprinzător de fragilă Gertrude, iar Helena Bonhan Carter fură multe scene, atât sfioasă la început, cât și delirantă spre final.

Știut fiind că Zeffirelli juca în echipa cealaltă (replica e din È stata la mano di Dio), nu e de mirare că acordă multă atenție celor două personaje feminine, ba chiar introduce niște note oedipiene în relația dintre Hamlet și mă-sa.

La câte s-au spus și scris despre Hamlet, încăpea și asta.

***

Această producție din 2000 este foarte hulită și cred că merită reabilitată, măcar parțial.

Regizorul Almereyda a ales să transpună piesă într-un New York contemporan, plasând acțiunea printre zgârie-nori, în limuzine și în apartamente la înălțime. Nu i-a ieșit rău, iar scena monologului e memorabilă, desfășurându-se într-un magazin de casete video de filme de ACȚIUNE.

Hamlet al lui Ethan Hawke are aerul unui tânăr de-abia ieșit din adolescență, cu traumele acelei perioade încă nerezolvate, la care se adaugă cea a morții tatălui și căsătoria intempestivă a mamei. A abordare care funcționează caracterologic, dar care nu ajută la argumenta motivația lui pentru răzbunare, deși momentul discuției care pune totul mișcare, cea cu fantoma tatălui său, este încărcată de tensiune și asta datorită unei apăsătoare (a se citi în sens pozitiv) interpretări a lui Sam Shepard.

Distribuția prezintă câteva alegeri inedite, dar nu toate inspirate. Bill Murray pare interesant inițial ca Polonius, dar, pe parcurs, nu se lipește deloc de rol, iar Diane Venora nu aduce nimic în rolul lui Gertrude.

Julia Stiles ca Ophelia dă rezultate când e confruntată cu dereglarea lui Hamlet, cufundându-se în reținere și debusolare, dar momentul emblematic al propriei alunecări spre nebunie e inexistent.

Charismatic, dar viclean e Kyle MacLachlan drept Claudius, iar Karl Geary ca Horatio reușește să se impună ca un personaj mai important decât îl catalogăm îndeobște. De fiecare dată când apare, simți că Prințul Danemarcei are un prieten adevărat.

Nu ocoliți acest Hamlet, nu e de lepădat.

***

La origini, această versiune din 2009 era de teatru pur, aparținând prestigioasei Royal Shakespeare Company, dar modul cum a fost transpusă filmic exploatează extraordinar decorurile moderne, dar adecvate potențării momentelor tragediei.

Unghiurile de filmare alese de Gregory Doran pun în valoare impecabila dicție și expresivitate a interpreților; de pildă, monologul atât de des invocat ne apropie de obrazul retorului întors parțial către noi, conferindu-ne astfel rolul de intimi confidenți ale uneia dintre cele mai profunde dileme ale umanității.

David Tennant e protagonistul piesei și rapid impune o abordare interesantă, care îl duce pe Hamlet și în zona unui fel de bufon shakespearian. Dar nu în stilul lui Mel Gibson de mai sus, care ajunge tot pe-acolo din cauza felului său de-a fi și de a juca. Aici e ceva asumat și atât de elocvent, încât nu o dată m-am pomenit zicându-mi și aproape pocnindu-mi fruntea: Da, mă, cum de nu m-am gândit la asta până acum?

Restul distribuției îmbracă textul parcurs aproape integral cu desăvârșite reacții, însă adevăratul star alternativ al piesei este Patrick Stewart drept Claudius.

Impunător și amenințător, nu se sfiește să-și ascundă antipatia față de fiul vitreg și atitudinea lui pasiv-agresivă.

Parcă în nicio altă variantă de Hamlet n-am simțit animozitatea dintre cei doi la nivel aproape palpabil.

Așa că îmi adun curaj și spun următoarele:

Dacă o fi să alegeți doar una dintre aceste trei versiuni de Hamlet, să fie asta.

E Shakespeare de la mama lui.