Nu peste mult timp, marele cineast Guillermon del Toro (căci e mare, deși a primit cele mai înalte onoruri pentru aiureala numită The Shape of Water) ne va oferi propria interpretare a poveștii lui Frankenstein, adică a doctorului victorian care se joacă de-a Dumnezeu și pune viață într-o creatură care apoi îi scapă de sub control.
Cei care au văzut deja filmul pe la festivaluri îi laudă realizarea, așa că, până a ajunge la marele public, merită să ne întoarcem în timp, la acel cineast care a imprimat în conștiința colectivă o imagine inubliabilă a monstrului lui Frankenstein.
De fapt, cele două pelicule legendare în discuție – Frankenstein și Bride of Frankenstein – sunt victimele unei deturnări similare cu aceea suferită de povestea originară.
Pentru cei mai mulți, Frankenstein este arătarea brutală și înfricoșătoare, când, în realitate, este vorba despre creatorul său.
Tot așa, Frankenstein cel din 1931 este asociat pavlovian cu figura lui Boris Karloff, impozant și memorabil în felu-i talâmb, însă adevăratul star ar trebui să fie regizorul său – James Whale.
Filmul urmează simplificând narațiunea binecunoscută, protagonist fiind obsesivul profesor Frankenstein (un luciferic Colin Clive) care are succes în demersu-i medicalo-demiurgic, dar plătește un preț mare pentru această sfidare a legilor naturii.
Dincolo de machiajul eficace, Boris Karloff cade un pic de pe piedestal, având unele momente motrice aproape ridicole, dar acestea sunt doar un mic neajuns față de atmosfera strălucită pe care o construiește Whale.
Nu doar decorurile inspirate de romane gotice sau de expresionismul cinematografic german sunt impresionante, ci mai ales conjugarea lor cu efectelor sonore.
Nota bene, suntem la doar patru ani distanță de momentul când apăruse The Jazz Singer, filmul cu un dram de sonor, și totuși aici montajul imagine-sunet pare a fi un meșteșug vechi de când lumea.
Grație acestor performanțe tehnice și a unor secvențe de anvergură surprinzător de complexe și bine asamblate filmic, Frankenstein rămâne o bornă a cinematografiei, în ciuda vârstei venerabile.
Mai rafinată tehnic și de mai mare impact emoțional este continuarea din 1935, Bride of Frankenstein.
Trama narativă este o ciorbă reîncălzită a celei anterioare și îl vede pe protagonistul inițial jucat de Colin Clive relegat la un rol secundar față de un profesor și mai nebun decât el, interpretat cu șarm shakespeariean de pitorescul Ernest Thesinger, care vrea să îl blagoslovească pe monstrul dintâi cu o consoartă.
Din păcate, materializarea acestei ambiții ia cam tot filmul, așa că demozeala care a inspirat-o ulterior pe Emma Stone în Poor Things nu își face apariția decât spre final, ce-i drept prilejuindu-i Elsei Lanchester o prezență scenică gravată la rându-i în istoria celei de-a șaptea arte.
Până acolo, însă, ni se oferă o secvență înduioșătoare, în care monstrul leagă prima și poate singura sa legătură umană cu un sihastru orb (bucată parodiată ulterior copios de Mel Brooks în Young Frankenstein, cu aportul unui actor mare de tot).
Aceste câteva minute sunt nemuritoare și sunt cheia descifrării unei producții din 1998, intitulată Gods and Monsters (trimitere către o replică din Bride of Frankenstein), care descrie fictiv ultime zile din viața regizorului James Whale.
Un scenariu de o mare inteligență al lui Bill Condon (care asigură și regia), în care personajele de mai sus sunt întoarse textual și care insuflă viață și sensuri noi poveștii pe care am ajuns să o cunoaștem atât de bine.
Aici avem, probabil, cel mai mare rol al lui Sir Ian McKellen, care, dincolo de imensul său talent, pune în el și o părticică din propria zbatere, căci și el, fiind homosexual precum cineastul pe care îl portretizează, a fost nevoit să lupte pentru acceptare.
Magnifica sa creație actoricească este potențată de modul cum este secondat de superba Lynn Redgrave și cum i se dă replica de către un tânăr, musculos și expresiv Brendan Fraser, a cărui coafură e o simpatică și elocventă aluzie către Boris Karloff.
În interacțiunile dintre ei regăsim tema creației care își devorează creatorul, a străinului într-un tărâm străin, a singurătății și a morții, împotriva căreia ne împotriva prin iubire, solidaritate și artă.
Mary Shelley ar fi bucuroasă și aproape surprinsă să afle câtă profunzime a generat povestea pe care a spus-o doar ca să nu se lase mai prejos față de ilustrul ei soț și la fel de ilustrul lui prieten.
P.S. După un număr de ani, Brendan Fraser însuși lua Oscarul pentru un film intitulat…
The Whale.
















Pun ramasag pe o cota de 1 la 3 ca asta va fi reactia a trei sferturi dintre voi cand va voi spune ca intentionez sa scriu despre The Da Vinci Code – filmul.
