Mare tupeu pe capul meu să mă folosesc de sloganul Revoluției Franceze, nu?

Una la mână, atunci au căzut atâtea capete și a curs atât sânge cât se întâmplă și în Deadpool & Wolverine.

Doi la mână, fiecare dintre cei termeni se aplică acestui film.

Libertatea pe care și-o permit realizatorii e greu de catalogat.

Simpla idee de a-i alătura pe cei superoi, în condițiile în care unul e, zice-se, mort, e ceva ce nu ar concepe multe minți sănătoase. Dar seria Deadpool are tocmai calitatea asta, că nu vizează normalul cu niciun chip.

Dacă în prima peliculă, s-a spart al patrulea zid, în al doua s-a extins borta, ce mai rămânea unei a treia?

Să dea jos cu toată șandramaua.

Iar pentru asta, se fură idei, personaje, laitmotive, morală frumoasă din toate părțile.

Și când zic toate, nu exagerez cu nimic.

Aici e egalitatea de care vorbeam. Marvel, DC sau ce alte universuri fictive or mai consacrate, niciunul nu scapă de împrumuturi haioase și metatextuale.

Observați, vă rog, că mă feresc să divulg ce se întâmplă în Deadpool & Wolverine, pentru că fiecare minuțel al filmului contează. Fiecare scenă e o provocare pentru spectatorii cu cunoștințe medii în această vastă mitologie pe care marile studiouri hollywoodiene o clădesc cu râvnă de decenii bune.

Ce o să amintesc, totuși, este că, în ciuda obscenităților de cea mai bună calitate, a lipsei sănătoase de corectitudine politică și a brutalității sanguinare haioase, sau poate tocmai în contrast cu ele, producția regizată de Shawn Levy scoate în evidență importanța relațiilor umane ca suprem mijloc de mântuire.

Poftim și fraternitate.

Scenariul mitraliază glume și referințe furibund, efectele speciale sunt impecabile, iar interpretările savuroase.

Ryan Reynolds e așa șturlubatic cum îl știți, ba mai are și o ipostază total diferită la un moment dat. Atât cu dezvăluirea, dar e de tot hazul, credeți-mă pe cuvânt.

Hugh Jackman n-are mare lucru de făcut, decât să își încrunte liniile de pe frunte și pătrățele de pe burtă (încă sper că sunt adăugate la postprocesare), dar repet ce spuneam mai deunăzi – alegerea sa pentru rolul lui Wolverine este una dintre cele mai bune decizii de casting făcute vreodată în istoria cinematografiei. Are ceva aparte, care poate transpune ideal acel concept atât de dificil al anti-eroului, al celui care, cum se spune în Faust, caută a face rău, dar veșnic ajunge să facă bine.

În toată această brambureala perfect controlată de aluzii și poante și săgeți fără perdea, e greu ca un personaj să se întrupeze cu adevărat, însă Emma Corrin ca reaua principală a filmului reușește. Silueta, dicția și sinistrul explorărilor (vedeți voi ce și cum) îți induc un pic de tremurici.

V-aș mai da niște nume de actori care apar pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, dar m-am angajat să vă menajez plăcerea și o să continui să o fac.

Însă vă garantez că o să exclamați a surpriză sau încântare sau amuzament când o să-l vedeți pe unul sau pe altul, așa cum se întâmpla în sala de cinema când am fost noi.

Și o să închei tot evocând acel loc, mai precis modul cum au părăsit-o spectatorii.

Tocmai fusesem la un film în care sunt înjurături și insulte și declarații de sexualitate deviantă în fel și chip.

Și, cu toate acestea, n-a fost persoană care nu-i mulțumească și să-i ureze noapte bună doamnei care supraveghea buna desfășurare a reprezentației.

Asta a adus Deadpool în oceanul vast al cinematografiei de gen.

Divertisment pentru oamenii cu minte.

P.S. Vă arăt numai postere ale filmului exact ca să nu vă știrbesc cu nimic din experiența de a-l vedea. Cu plăcere.