Se apropie ziua națională a Franței, așa că merită să explorăm un film recent produs în Hexagon și tupilat în cotloanele Netflixului.

Îi spune Oxygène și, bineînțeles, primul lucru pe care ți-l trezește în minte este nemuritorul album al lui Jean-Michel Jarre.

După ce se estompează nostalgia sintetizatoarelor, se impune rapid cadrul în care narațiunea are loc.

Într-o raclă criogenică, de unde provenind, nu ni se spune, o femeie se trezește, se decuplează de la tot felul de perfuzii și este informată de un asistent virtual că nivelul de oxigen este pe la 33%, cifră care nu arată prea bine, oricum a-i întoarce-o.

Neștiind cine și ce face în acest spațiu strâmt și înțesat de tehnologie, protagonista are de parcurs un intens traseu anamnezic și deductiv pentru a supraviețui.

Premisă de vrai suspense, augmentată de decizia curajoasă a regizorului Alexandre Aja și a scenaristei Christie LeBlanc de a ține claustrați alături de Melanie Laurent, obligându-ne să îi împărtășim limitele motrice și trăirile care pleacă de la disperare și o iau înspre mai rău.

Mais, mahleuresement, pe măsură ce amintirile se adună și decodarea acestei situații in extremis se derulează, se acumulează și hibele.

Și nu cele logice dereglează impresia cel mai mult, ci acelea emoționale. Deși vocea placidă a lui Mathieu Amalric, merituos omolog al lui Douglas Rain (HAL 9000) sau Kevin Spacey (Gerty în Moon) îi reamintește captivei că oxigenul se duce și se tot duce, aceasta se lansează în tirade și monologuri patetice, mai adecvate unui cabinet de psihoterapie, unde ventilația este bună și continuă.

Iar mă văd ajungând la replica plină de năduf a unui personaj din Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh, iritat că sesiunea de împușcături a dat prea rău în vorbărie:

Are we making French movies now?

Mântuirea acestui ancienne păcat cinematografic franțuzesc este expresivitatea lui Melanie Laurent, care, indiferent ce îi dă scenariul de făcut, o face cu o intensitate organică.

Mai ajută și niște cotituri și dezvăluiri, care însumate, ne trec prin multe dintre angoasele prezentului: criza epidemiologică, etica experimentelor științifice, pro-life vs. pro-choice sau spectrul unei catastrofe globale.

Așa că, deși se mai îneacă în propriile-i elucubrații, Oxygène e o gură de aer suficient de proaspăt, încât să merite o sesiune de une heur et demi de inhalații lejere.