Cu nașu’ la neurolog

Există filme eterne.

Există filme care se prăfuiesc și rămân doar exponate într-un muzeu al cinematografiei.

Și mai există și filme care rămân relevante, dar a căror semnificație se rotește dintr-o parte în cealaltă, pe măsură ce lumea se schimbă și au loc evenimente care schimbă optica oamenilor.

Este cazul cu Awakenings, o producție de început de ani ’90, caracterizată de generozitatea naivă specifică perioadei și care își păstrează mesajul profund umanitar, dar care, din păcate, a fost îmbogățită cu o nouă dimensiune.

Inspirată de o mărturie a ilustrului neurolog Oliver Sacks, pelicula adaptată pentru ecran de Steve Zaillian și regizată de Penny Marshall urmărește eforturile unui doctor inimos, care refuză să accepte că pacienții suferind de encefalită letargică sunt pierduți pe vecie și le administrează un medicament experimental, care îi trezește din starea catatonică și le redă o brumă de viață activă.

În scopuri sentimentale și narative, filmul ignoră faptul că un om care nu s-a mai mișcat de un sfert de veac nu are cum să zburde dintr-o dată, dar compensează prin luciditatea de a ne înfățișa și dificultatea readaptării, precum și caracterul trecător al acestor beneficii. Într-un fel, este o nouă versiune a curbei triste și înălțătoare din Flowers for Algernon.

A nu se rata aceste nici acele mici momente care descriu chinurile obținerii finanțării pentru un spital; noi românii, le simțim abia acum veridicitatea dureroasă.

Un pacient anume primește partea leului în poveste. Acesta este Robert De Niro, care la vremea aceea impresiona printr-o interpretare de mare angajament fizic, curat material pentru Oscar, nefiind de mirare că acest colosal actor primea atunci încă una dintre multele sale nominalizări.

Creația sa este meritorie, tocmai prin faptul că, deși vădit exagerată în multe momente, stârnește un amestec de fascinație și repulsie, iar acest prilej de a-mi examina ambivalența atitudinii față de semeni ai mei atât de crunt loviți de soartă și genetică a fost un exercițiu de umilință și compasiune.

Însă n-o să vă ascund că atenția mi-a fost permanent îndreptată către Robin Williams.

Un comediant de geniu, un bufon strălucit, dar care a suferit într-atât înăuntru, încât a ajuns să își pună capăt zilelor.

Emfatic în cele mai multe dintre manifestările sale artistice (vezi de pildă Deads Poets Society), protagonistul său de aici rezervat, nesigur, inadaptat. Un rol atipic, remarcat în treacăt de contemporani, dar care acum e ca o enigmă.

Era oare doar o expresie a unui imens talent și a unei impresionante capacități de transformare?

Sau era un crâmpei din lupta interioară pe care Robin Williams o ducea cu sine oriunde?

Nu vom ști niciodată.

Întâmplarea face că scriu aceste rânduri exact în ziua în care am aflat, acum mai mulți ani, că o prietenă apropiată s-a prăpădit într-un accident de mașină.

Și ea era muncită de proprii demoni.

Și nu voi ști niciodată ce șansă avea să îi învingă.

Și nici cât am ajutat-o sau aș fi putut să o ajut.

Dar am o fotografie a ei, zâmbind frumos.

Așa cum avem și Awakenings, cu Robin Williams, zâmbind frumos.

De la Platon citire

Flori pentru Algernon e o carte tip articol de ziar: in prima pagina isi comprima mesajul, iar restul de 300 ilustreaza ce s-a spus in aceasta si, la o adica, nu e neaparat nevoie sa le cititi. Dar, daca totusi o faceti, nu e un roman tocmai de lepadat.

Aceasta prima pagina e de fapt un citat din Republica de Platon si este superb – este un indemn la toleranta fata de cei mai nestiutori sau mai redusi intelectual decat noi. Personajul lui Daniel Keyes, Charlie, e un retardat simpatic si bun la suflet, care se supune unui experiment in urma caruia ii creste brusc inteligenta. De aici rezulta o serie de patanii si chinuri sufletesti care ilustreaza ceea ce filosoful antic a comprimat in cateva randuri.

Ca sa se ridice cat de cat la inaltimea mult prea ilustrului sau predecesor,  Keyes face cateva artificii de stil care ii ies: scrie romanul la persoana I, sub forma unui jurnal si stalceste ortografia ca sa sugereze intelectul in ascensiune sau declin al protagonistului. Nu stiu daca premeditat sau nu, pasajele cand Charlie e jos de tot cu IQ-ul sunt cele mai emotionante, iar celelalte greoaie, siropoase si plictisitoare.

La final, nu eram convins ca voi mai citi ceva de Daniel Keyes, dar Republica lui Platon a intrat in topul prioritatilor.

P.S. Algernon e un soarece supus aceluiasi experiment, iar evolutia lui o prefateaza pe cea a eroului, omorand astfel din suspansul si asa firav. Oricum, o concluzie ar fi ca prea multa invatatura tampeste, asa ca eu unul as interzice aceasta carte in Romania, pentru ca exista sanse mari sa fie luata prea in serios:).