Un théâtre dans un théâtre

By Iulian in Filme 0 Comment

Îmi face o deosebită plaisir ca, de Ziua Națională a Franței, să scriu despre un film remarcabil al cinematografiei sale – Le dernier métro.

Povestea este a unei actrițe (de-a pururi eleganta Catherine Deneuve) care se vede pusă în situația de a gestiona multiple provocări: teatrul ca instituție, punerea în scenă a unei noi piese, caracterul suspect al unui actor mai nou (Gerard Depardieu), secretul adăpostit în pivniță și avansurile ofițerilor germani.

Pourqoui allemands?

Parce que totul are loc în timpul ocupației, iar prin acest context Francois Truffaut construiește o păpușă Matrioșka narativă de o mare subtilitate.

Inițial, filmul mi s-a părut realizat cam îngrămădit: camere, o scenă de teatru nu foarte încăpătoare, pivnițe și niște străzi pietruite destul de dosnice.

Dar, pe măsură ce acțiunea continuă și suspansul se acumulează, se vădește și inteligența regizorală a acestei mise-en-scène.

Și înăuntru, și în afară, totul e teatru, totul e prefăcătorie.

Nu doar că suntem martori la durerile facerii unui spectacol dramaturgic, dar asistăm și la stânjenitoarele interacțiuni duplicitare între francezi și germani.

Și unii, și alții se prefac că totul e în regulă, că nu există nicio diferență între ocupanți și ocupați, deși privilegiile unora și condiția inferioară a altora se manifestă constant.

Vorba bardului de peste Canalul Mânecii:

All the world’s a stage,

And all the men and women merely players.

Indiferent de cel rol joacă în această stratificată piesă, Catherine Deneuve strălucește. Rar se poate găsi vreo actriță care să fi părut mai frumoasă în floarea vârstei decât tânără. Filmul este construit în jurul ei, dar interpreta duce aceasta povară, suplimentată de niște complicații sentimentale neașteptate, cu grație și discreție.

Și Gerard Depardieu face dovada imensului său talent prin aceeași plurivalență actoricească, deși figura-i inimitabilă nu te poate convinge cu niciun chip că a fost vreodată tânăr.

Restul distribuției e compus din actori la fel de simpatici și cu partituri pe măsură, compunând ansamblul unui microcosmos care se străduiește să supraviețuiască, ba mai mult, chiar să creeze, în niște condiții deloc favorabile.

Francezii n-au uitat perioada ocupației germane și încă încearcă să o evoce într-un mod demn, dar și expiator, așa cum o face Patrick Modiano în romanele sale.

Le dernier métro tot din această ambivalentă dorință izvorăște, dar mai mărturiește și un adevăr simpatic și universal valabil:

Câteodată minciuna îți salvează viața.

Biologică și sufletească.

Cinematografie clinică

By Iulian in Filme 0 Comment

Când urmam nişte cursuri de consilier de dezvoltare personală, cele mai multe dintre colege (căci erau toate femei) studiau sau absolviseră Psihologia şi se plângeau de cât de puţină practică reală avuseseră parte în privinţa unor cazuri reale de afecţiuni mintale.

Nu mi-a dat prin cap atunci să le spun să se îndrepte spre cinematografie, unde pot găsi o suită numeroasă de personaje remarcabile, suferind de tulburări de personalitate de diverse intensităţi, redate cu un aşa simţ al plauzibilului, încât nu cred că greşesc când spun că ar fi materiale didactice excelente.

Între aceste roluri se distinge prin claritatea aproape clinică a manifestărilor cel al Isabellei Adjani din L’histoire d’Adèle H.

O tânără din Franţa traversează Oceanul Atlantic până în Canada, pentru a fi pe urmele ofiţerului pe care îl iubeşte până la fetişism. Acolo cade pradă dezamăgirilor, privaţiunilor şi, mai ales, propriului psihic distorsionat.

Regizorul Francois Truffaut e grijuliu cu decorurile şi costumele, însă e limpede că principala sa preocupare este să-şi urmăreasca protagonista şi să-i pună în valoarea înspăimântător de vastul arsenal interpretativ.

Este greu să spui despre o persoană care coboară treptele nebuniei încet, dar sigur, că este magnifică. Însă Isabelle Adjani, cu frumuseţea-i misterioasă şi un pic neliniştitoare, exact aşa este în acest film. Reacţii faciale, postură, dar şi vocea gândurilor sunt puse în slujba construirii acestui trist monument. Chiar şi în cele mai neplăcute momente, e ceva artistic în creaţia ei.

Construit fragmentar, adică fără prea multă cursivitate din punct de vedere narativ, L’histoire d’Adèle H. lasă loc de analiză a factorilor care favorizează această scufundare în genunile maladiei mintale.

Sigur, predispoziţia pentru trări extreme, iluzii nefondate şi decizii proaste este acolo, în spatele acelei priviri căreia Adjani îi conferă o fixitate elocventă în sine. Însă tot atât de adevărat este că Adèle este bântuită de amintirea surorii moarte, strivită de ipostaza de fiică a marelui Victor Hugo), încorsetată de condiţia de femeie (incluzând aici şi dependenţa financiară) în secolul al XIX-lea (vezi şi Thérèse Desqueyroux) şi, mai presus de toate, lipsită de afecţiunea celui pe care îl iubeşte.

Aşa că, în timp ce că delectaţi cu minunata interpretare a Isabellei Adjani, luaţi aminte.

Unde întâlniţi o similară configuraţie comportamental-situaţională, procedaţi cu grijă.

Persoana aceea poartă înăuntru-i o bombă cu ceas.