Acum puțin timp scriam despre un spectacol-instalație realizat de Bobi Pricop, #acedesiguranță.

Metafora foarte inspirată din titlu se referă la modul cum tinerii de astăzi reușesc să își țină viața întreagă cu ajutorul rețelelor sociale, cu mențiunea că soluția nu e nici pe de departe cea mai trainică sau mai viabilă.

De la aceeași idee pornește și Belle, un film japonez de animație regizat și scris de Mamoru Hasoda, care, de asemenea, are un titlu mai generos în sensuri decât pare la prima vedere.

Belle este numele avatarului pe care o adolescentă sfioasă nevoie mare și purtând povara pierderii mamei îl adoptă într-o metavers numit ”U” (a se pronunța ca în engleză) și care îi prilejuiește în lumea digitală exact debușeul care îi lipsește în cea reală.

De la punct, narațiunea deschide și o cale către nemuritoarea poveste a Frumoasei și a Bestiei, mai precis versiunea legendară a celor de la Disney, pe care Hosoda o reconstituie și o omagiază în moduri sublime.

Ca o paranteză, am fost la film împreună cu un amic mult mai tânăr, care a pufnit la scenele acestea, considerându-le exagerat de siropoase sau, ca să-l citez exact, ”random”. Pentru mine, însă, componenta aceasta a filmului a fost nu doar ocazia să călătoresc în trecut, ci și să simt foarte reconfortanta senzație că lucrurile cu adevărat frumoase vor reveni de-a pururi în atenția noastră.

Ca la orice anime, nu duce lipsă de tropi stilistici sau ideatici ai genului: adolescenți cu reacțiile lor hiperbolizate, guri căscate, ochi mari, roșeața subită a obrajilor, deplasări schematice, tot tacâmul pe care eu, membru al generației din grupa de risc care a crescut cu Sandy Bell, am ajuns să le consider un bun de patrimoniu intangibil.

Însă Belle vine și cu o exuberanță vizuală greu de descris în cuvinte, descătușată pe deplin în universul virtual. Și nu doar imaginația debordantă impresionează, ci și utilizarea ei judicioasă. Totul e bombastic, dar nimic nu e nelalocul lui, e expresia impecabilă a libertății pe care o oferă tehnologia și o explicație peremptorie a puterii ei de seducție.

Filmul operează pe atât de multe planuri, de la fantezie la realism, de la dramă intimă la frescă socială, încât pari uneori tentat să crezi că realizatorii s-au întins mai mult decât le e plapuma și l-au scăpat de sub control.

Dar nu, toate converg natural și, înainte de finalul cu o morală firească și oarecum previzibilă, există o scenă sfâșietor de frumoasă, în care realul și virtualul se suprapun, în care cele două lumi pe care deja le consideră antinomice își dau mâna pentru a ne arăta cum putem să fim mai buni.

Mai buni cu noi înșine și mai buni cu ceilalți.

La vita e Belle!