Acum ceva timp, Bobi Cel Făr’ de Greșală Pricop dădea strigare pentru niște adolescenți, care să participe la cel mai nou proiect al său, realizat în concomitent la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, dar și la Teatrul ”Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, Teatrul de Stat Constanța și Teatrul de Nord Satu Mare.

Acum am avut ocazia să văd rezultatul, care este încântător de modern și splendid de peren.

Adolescența este o perioadă aparte, una în care creierul individului se dezvoltă exploziv, în care poftele cărnii și ale socialului și ale identității se învălmășesc, iar zbaterile în a le gestiona sunt multiple.

Conceput a simula produsul de TikTok, adică videoclipuri intim filmate, spectacolul #acedesiguranță e ca un manifest al generației Z, a celor care s-au născut cu tehnologia în brațe și care trăiesc și se legitimează prin intermediul ei.

Aici voi fi franc.

Adolescenții selecționați pentru acest produs creativ (Alexandra Francu, Jacqueline-Alessia Crăciun, Raluca Tender, Adrian Săpăceanu, Andrei Sava, Cristian Corbu și Matei Stăncuța) sunt ilustrativi, dar nu universal reprezentativi.

Fiecare are o poveste anume, generoasă cu expresiile pe care le poate lua, tristă sau emoționantă sau înălțătoare în felul ei. Însă nivelul lor de intelect și de preocupări este în partea superioară a segmentului de vârstă.

Nu o să enumăr aici argumentele pe care le am în favoarea acestei afirmații, vă invit doar să călătoriți cu mijloacele de transport în comun la ore și pe trasee ale elevilor de liceu.

Însă arta e menită să atragă atenția asupra adevărului, nu să îl recreeze întocmai.

Iar #acedesiguranță e artă fără doar și poate.

Realizarea videoclipurilor, mișcările camerei în timpul monologurilor, inventivitatea mizanscenei fiecărui personaj, colajul de imagini, alegerea coloanei sonore (numai eu știu cât m-am bâțâit în scaun grație ei), inclusiv bruiajul ăla deliberat dintre secvențe sunt tot atâtea elemente ale unei sintaxe extraordinar de antrenante, care îți captivează atenția exact cum rețele sociale te fură lumii reale.

Experiența senzorială este tehnologizată – căști în urechi, ecrane ca de telefon inteligent – și are ceva din ruperea de public pe care o resimțim și aievea.

Atunci mai e #acedesiguranță teatru?

Da, fără doar și poate, mulțumită unei idei simple, dar eficace.

Suntem conduși prin acest mozaic de trăiri, angoase și aspirații adolescentine de vocea unui narator în carne și oase, care se găsește printre noi, care mai înghite în sec câteodată, care își modulează glasul după cum simte în acel moment și după cum s-o fi trezit în acea dimineață.

Romanița Ionescu s-a nimerit a fi călăuzitoarea auditivă de această dată, însă sunt tentat să revin, ca să testez cum îmi va influența receptarea o vocea precum a Ramonei Drăgulescu, a lui George Albert Costea, a lui Cătălin-Mihai Miculeasa, a lui Claudiu Mihail sau a lui Vlad Udrescu, asta ca să nu-i numesc decât pe actorii Naționalului craiovean. Constănțenii, sătmărenii sau sântgheorghenii își vor avea deliciile unei variații proprii.

Felicitări, Bobi Pricop, creditul nelimitat pe care îl aveai oricum la mine se extinde sine die.

Felicitări și vouă, Ionuț Sociu pentru dramaturgie, Oana Micu pentru scenografie, Eduard Gabia pentru muzică și scenografie, Iustin Șurpănelu pentru imagine și montaj.

Dar, mai ales, felicitări vouă, Alexandra, Jacqueline, Raluca, Adrian, Andrei, Cristian, și Matei, pentru sinceritate și pentru curaj.

Acum mă scuzați, vă apuc să distribui articolul ăsta pe toate rețelele sociale care îmi ocupă timpul, să afle lumea despre #acedesiguranță.

Și, cine știe, poate chiar mă apuc să-mi fac cont de TikTok.