Meditațiile nedeclarate sunt de-a dreptul periculoase

Dintre toate piesele lui Eugen Ionesco pe care le știu, Lecția mi se pare cea mai simplă, cea mai brutală, cea mai directă și, ca urmare, cea mai eficace.

Am întâmpinat astfel cu bucurie știrea că Bobi Pricop, care nu mi-a greșit cu nimic, dar chiar cu nimic, de când face treabă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, o va pune în scenă aici.

S-au activat automat niște rezerve, când am văzut distribuția.

Sorin Leoveanu era o alegere firească, are tot arsenalul interpretativ pentru ce ar avea de făcut protagonistul masculin, însă celelalte două personaje urmau să fie jucate de Iulia Lazăr și Raluca Păun.

Eleva din Lecția e minoră sau tinerică, în cel mai bun caz, iar niciuna dintre cele două actrițe nu e tocmai jună.

Până la urmă această configurație actoricească s-a dovedit inspirată și asta pentru că Bobi Pricop a abordat piesa un pic altfel decât mi-aș fi imaginat.

Am privit întotdeauna Lecția ca pe o subtilă deplasare a polilor puterii dinspre elevă spre profesor, cu finalul pe care îl știți, iar dacă nu îl știți, nu vi-l spun, ca să aibă efectul scontat.

În versiunea de față, totuși, regizorul alege să transpună direct o atmosferă de tensiune maladivă, care evoluează și degenerează, și în care ambientul are rolul lui.

Există o melodie neliniștitoare care nu încetează deloc, decorurile sunt intense vizual (cu vagi influențe de estetică manga, aia japoneză, nu de birt) și se schimbă permanent, costumul lui Sorin Leoveanu aduce cu al unui măcelar, iar Iulia Lazăr ca servitoare nu iese niciodată din câmpul nostru vizual și compune o prezență scenică prevestitoare de rele.

Și, urmărind Lecția în versiunea asta, mi-a relevat o fractură fundamentală, pe care o văd și aievea – cea dintre aceia care sunt capabili de gândire abstractă și aceia care văd lucrurile denotativ și material și nu se încurcă în elucubrații. Și dreptatea nu e neapărat de partea celor dintâi.

Deși plin de savuroase efecte non sequitur, textul lui Eugen Ionesco are și acea calitate a aridității pe care actorii sădesc propriile reacții.

Iar prezentul tandem profesor-elevă nu ezită să o facă în mod copios.

Niciunul dintre cei doi nu mi-era necunoscut în privința talentului.

Sorin Leoveanu are în spate o galerie lungă de personaje la limita patologicului pe care le-a etalat pe scena teatrului din Craiova, iar acesta este încă unul reușit.

Cât despre Raluca Păun, încă mai are resurse artistice care să mă surprindă, că de încântat o face aproape oricând și oricum (dacă n-ar fi fost Radu Afrim prin peisaj, n-aș fi menționat ”aproape”).

Un singur neajuns găsesc piesei lui Bobi Pricop și cred că e unul care se poate remedia.

Aminteam mai sus că decorurile se schimbă, reflectând acumulări emoționale și nu de-ale bune.

Aceste modificări presupun manevre prompte din partea unor oameni foarte dibaci din culise, fapt pentru care îi felicit.

Problema este, însă, că Lecția se desfășoară în sala mică a teatrului, activitatea lor în pregătirea fiecărei scene următoare e zgomotoasă, iar troncăneala astfel rezultată spulberă din aerul hipnotic în care sunt atrași privitorii.

N-ar strica un comportament mai de ninja al domnilor respectivi.

Precum și niște echipament care să includă ciocane pneumatice și încălțări moi.

Altminteri, Lecția lui Eugen Ionesco și a lui Bobi Pricop merită dată poporului mult timp de-acum încolo.

Credit foto: Orlando Edward.

TikTok MiniTalk

Acum ceva timp, Bobi Cel Făr’ de Greșală Pricop dădea strigare pentru niște adolescenți, care să participe la cel mai nou proiect al său, realizat în concomitent la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, dar și la Teatrul ”Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe, Teatrul de Stat Constanța și Teatrul de Nord Satu Mare.

Acum am avut ocazia să văd rezultatul, care este încântător de modern și splendid de peren.

Adolescența este o perioadă aparte, una în care creierul individului se dezvoltă exploziv, în care poftele cărnii și ale socialului și ale identității se învălmășesc, iar zbaterile în a le gestiona sunt multiple.

Conceput a simula produsul de TikTok, adică videoclipuri intim filmate, spectacolul #acedesiguranță e ca un manifest al generației Z, a celor care s-au născut cu tehnologia în brațe și care trăiesc și se legitimează prin intermediul ei.

Aici voi fi franc.

Adolescenții selecționați pentru acest produs creativ (Alexandra Francu, Jacqueline-Alessia Crăciun, Raluca Tender, Adrian Săpăceanu, Andrei Sava, Cristian Corbu și Matei Stăncuța) sunt ilustrativi, dar nu universal reprezentativi.

Fiecare are o poveste anume, generoasă cu expresiile pe care le poate lua, tristă sau emoționantă sau înălțătoare în felul ei. Însă nivelul lor de intelect și de preocupări este în partea superioară a segmentului de vârstă.

Nu o să enumăr aici argumentele pe care le am în favoarea acestei afirmații, vă invit doar să călătoriți cu mijloacele de transport în comun la ore și pe trasee ale elevilor de liceu.

Însă arta e menită să atragă atenția asupra adevărului, nu să îl recreeze întocmai.

Iar #acedesiguranță e artă fără doar și poate.

Realizarea videoclipurilor, mișcările camerei în timpul monologurilor, inventivitatea mizanscenei fiecărui personaj, colajul de imagini, alegerea coloanei sonore (numai eu știu cât m-am bâțâit în scaun grație ei), inclusiv bruiajul ăla deliberat dintre secvențe sunt tot atâtea elemente ale unei sintaxe extraordinar de antrenante, care îți captivează atenția exact cum rețele sociale te fură lumii reale.

Experiența senzorială este tehnologizată – căști în urechi, ecrane ca de telefon inteligent – și are ceva din ruperea de public pe care o resimțim și aievea.

Atunci mai e #acedesiguranță teatru?

Da, fără doar și poate, mulțumită unei idei simple, dar eficace.

Suntem conduși prin acest mozaic de trăiri, angoase și aspirații adolescentine de vocea unui narator în carne și oase, care se găsește printre noi, care mai înghite în sec câteodată, care își modulează glasul după cum simte în acel moment și după cum s-o fi trezit în acea dimineață.

Romanița Ionescu s-a nimerit a fi călăuzitoarea auditivă de această dată, însă sunt tentat să revin, ca să testez cum îmi va influența receptarea o vocea precum a Ramonei Drăgulescu, a lui George Albert Costea, a lui Cătălin-Mihai Miculeasa, a lui Claudiu Mihail sau a lui Vlad Udrescu, asta ca să nu-i numesc decât pe actorii Naționalului craiovean. Constănțenii, sătmărenii sau sântgheorghenii își vor avea deliciile unei variații proprii.

Felicitări, Bobi Pricop, creditul nelimitat pe care îl aveai oricum la mine se extinde sine die.

Felicitări și vouă, Ionuț Sociu pentru dramaturgie, Oana Micu pentru scenografie, Eduard Gabia pentru muzică și scenografie, Iustin Șurpănelu pentru imagine și montaj.

Dar, mai ales, felicitări vouă, Alexandra, Jacqueline, Raluca, Adrian, Andrei, Cristian, și Matei, pentru sinceritate și pentru curaj.

Acum mă scuzați, vă apuc să distribui articolul ăsta pe toate rețelele sociale care îmi ocupă timpul, să afle lumea despre #acedesiguranță.

Și, cine știe, poate chiar mă apuc să-mi fac cont de TikTok.

Autorul – decalog criptic

Am fost la Autorul si, daca vreti sa mergeti si voi, musai sa dati ascultarii urmatoarele precepte:

1. Nu stati pe randurile de jos.

2. Nu stati pe randurile de jos!

3. Daca totusi stati pe randurile de jos, aveti grija sa nu fiti in fata lui Vlad Dragulescu.

4. Amintiti-va de Heath Ledger.

5. Faceti ce-oti sti, dar sa puteti sa-i priviti figura Ioanei Manciu (nu-i cea dintai porunca, dar este cea mai importanta).

6. Amintiti-va de Dostoievski.

7. Daca aveti dantura buna, puteti sa stati langa Vlad Udrescu.

8. Preferabil sa fiti undeva in lateralul lui Claudiu Bleont, ca sa-i puteti vedea profilul (sculptorii si pictorii sa ia aminte).

9. Cand lumina se stinge, repetati mantra asta: Fictiunea nu e realitate. Fictiunea nu e realitate. Fictiunea nu e realitate!.

10. Priviti-i pe ceilalti spectatori.