We, Robots

Ce înseamnă să fii creator în zilele noastre?

Mai poți plăsmui ceva cu totul original?

Sau merită să fii numit astfel chiar când sorbi ideatic din multe izvoare?

Acestea erau câteva dintre gândurile care îmi străbăteau mintea în timp ce urmăream The Creator, un film SF care nu face un secret din sursele-i multiple.

Terminator, Blade Runner, District 9, Mercury Rising, The Windup Girl și vasta operă asimoviană cu această tematică sunt referințele pe care le-am identificat eu însumi fără să fac vreun efort special în acest sens.

Dar pelicula lui Gareth Edwards nu e o simplă clonă, pierdută în războiului stelelor al creațiilor de gen, și beneficiază de destule calități care să o recomande.

Povestea este a anti-eroului singuratic și dezamăgit, care își vede loialitatea pusă la la încercare, când îi iese în cale un copil din tabăra adversă, pe care are misiunea să îl lichideze, dar pe care alege să îl protejeze.

Totul are loc pe fondul unui conflict global dintre oamenii organici și replicanții și androizii înzestrați cu inteligență artificială.

Realizarea tehnică e primul lucru pe care îl remarci la The Creator. Ca și în Rogue One, Gareth Edwards optează pentru efecte speciale care au corporalitate și care nu sunt sunt umbre străvezii proiectate pe nelipsitul ecran verde. Unele peisaje, de la metropole futuriste la piscuri himalayene, sunt de-a dreptul poetice.

Apoi, mi s-a părut foarte bine punctat un paradox de care nu e străină nici lumea reală și imediată în care trăim.

Deși universul din The Creator este populat de roboți, acțiunea este pusă în mișcare și deturnată de emoții pur omenești: iubire, ură, paranoia, regrete, aspirații și multe alte din panoplia simțămintelor care mută roți și stele, pornesc războaie și comit orori.

Pentru a reda aceste emoții, e nevoie de o distribuție competentă, iar The Creator o are.

Vitalitatea cu reușite accente dramatice a lui John David Washington nu mi-era străină și nu puține au fost momentele când pe chipul lui am regăsit expresivitatea ilustrului său tată.

Vedeta filmului este însă copila Madeleine Yuna Voyles, care, la doar nouă ani, știe să arboreze un aer vag androgin, necesar condiției androide, și să îmbine drăgălășenia cu amenințarea aluzivă, ca într-o versiune asiatică de The Omen.

Am regăsit cu plăcere ținuta impunătoare și timbrul vocale aparte ale lui Ken Watanabe, iar energia izvorâtă din ură a milităresei jucate de oscarizata Allison Janney e aproape palpabilă.

Deși diferă în multe privințe, The Creator și cel mai recent film Mission Impossible au ceva în comun.

Prin intermediul divertismentului, subliniază cea mai recentă angoasă a umanității – relația cu Inteligența Artificială.

Voi fi oare creatori ai unui destin demiurgic sau artizani ai propriei distrugeri?