Georges de La Tour a fost maestrul clarobscurului, al jocului luminilor și umbrelor care transformă orice scenă, inclusiv prinderea unui purice într-un moment sublim.
Însă, de regulă, picturile sale sunt mai degrabă hieratice, vizează un mesaj de frumusețe platonică, sustrasă umanității pe care o emană cele ale contemporanului Frans Hals bunăoară.
Nu însă și aceasta, intitulată Fata cu mangal, pe care am regăsit-o în cadrul expoziției dedicate de lui de La Tour de la Muzeul Andre Jacquemart, pe care am evocat-o și în alte rânduri.
Și aici stăpânirea luminii și a efectelor ei picturale este desăvârșită. Acei cărbuni par încinși organic, trezind acea senzație ambivalentă de confort termic, dar și de teamă că, atingându-i, o să suferi.
Însă elementul meu favorit este gestul de a sufla al eroinei.
Respirație este viață, deci și acest tablou o capătă, iar artistul are grijă să nu ratăm acest amănunt, luminând chipul personajului feminin și stabilim o relație diagonală între cele două părți esențiale ale operei.
Mai mult, vagul decolteu care împărtășește lumina emanată de mangal ne inspiră (jocul de cuvinte e deliberat) să ne imaginăm cum pieptul se umflă în actul vital al respirației care alimentează suflul fetei.
Un obiect neînsuflețit de acum sute care palpită de viață chiar și acum.
Un triumf asupra timpului.
