Haz de necaz pandemic

Acum aproape doi ani, pe omenire a lovit-o năcazul.

Un virus afurisit a pătruns în viețile noastre și le-a dat peste cap.

Încă o face.

Dar de unde a venit acest organism care stă la granița fină dintre biologie și chimie?

Unii nu se sfiesc să afirme că a scăpat din laborator, o ipoteză care n-a fost dezmințită pe deplin nici până în ziua de azi.

Și dacă tot o acceptăm ca verosimilă, atunci hai să ne jucăm cu ea!

Exact aceasta este ideea de la care pornește Panic Lab, un joc simplu ca mecanism, dar nu neapărat facil, pentru că timpul este un factor care îți sucește atenția pe care o crezi neabătută.

Personajele noastre cele simpatice sunt niște amibe care evadează subtil dintr-un laborator sau altul, iar prin configurația unei aruncări a zarurilor avem semnalmentele lor microscopice – formă, textură sau culoare.

Dar, iar aici e partea cea mai deșteaptă a jocului și meritul cel mai mare al creatorilor lui, dacă pârdalnicul de Covid știe să se folosească de diverse suprafețe și medii pentru a se propaga și dacă e capabil să-și schimbe părul, dar nu și năravul, atunci de ce n-ar face-o și amibele noastre cu dor de ducă?

Când am încercat jocul de unul singur, pentru a-i înțelege mecanismul, nu-mi lua foarte mult să o depistez pe fugară, dar nici simplu nu era.

Dar socoteala din laboratorul aseptic nu e aceeași cu aceea din târg, când eram în competiție cu alții, ochii și creierul nu mai funcționau chiar șnur.

De aici și distracția pe care o generează Panic Lab.

Ca să nu mai zic că așa am înțeles că lupta omului cu astfel de microorganisme este una feroce și perpetuă, așa cum extraordinar o redă Michael Crichton în The Andromeda Strain.

Deocamdată suntem la varianta Omicron, dar nu exclus să ajungem pe la Tau, ba chiar Phi, Chi sau Psi, de n-o să ne mai ajungă literele alfabetului grecesc și o să trecem la rune.

Sper doar să n-apară vreo mega-mutație, precum monstruloiul de mai jos.

Oricum, m-am împăcat cu gândul că poate o să fie nevoie să mă refugiez din nou în casă, unde o să-mi umplu timpul și făcând haz de necaz pandemic cu Panic Lab.

Hai sănătate, că-i mai bună decât toate!

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că îmi alimentează teoria conspirației în cel mai haios mod cu putință.

Noi suntem români

Intotdeauna am considerat ca Morometii este cel mai bun film romanesc. Nu numai pentru ca ador cartea lui Marin Preda, dar si pentru ca, luata separat, pelicula regizata de Stere Gulea e extraordinara prin modul cum creeaza un microcosmos mustind de umanitate, singura situatie cand comedia si tragedia pot coexista fara a supara verosimilul. La 20 de ani dupa, Horatiu Malaele reia reteta cu Nunta Muta si ii iese de belea.

Actiunea acestui film se petrece in Romania anului 1953 si se invarte, evident, in jurul unei nunti, in conditiile in care in care tara era inca sub ocupatie sovietica. Mai mult nu va spun, sa nu va stric placerea vizionarii. E suficient sa adaug ca, fara sa am vreo sansa sa ma impotrivesc, am ajuns la concluzia ca este cel mai bun film romanesc facut vreodata. Si singura, scena care da ii da si numele ar trebui sa proiecteze Nunta muta in antologii. Are toate trasaturile Morometilor, dar spiritul neaos de ”dupa noi, potopul” si hazul de necaz sunt descatusate chiar si peste limitele rasului spasmodic. Actori sunt unul si unul, cei tineri fac super echipa cu cei veterani intr-un veritabil all stars romanesc (sunt total de acord cu ce spune Victor despre Tamara Buciuceanu si Victor Rebengiuc).

Cea mai mare satisfactie pe care mi-a provocat-o Nunta muta este aceea ca, atunci cand il priveam, ma bucuram din rarunchii sufletului meu ca sunt roman si ca pot sa gust aceasta capodopera cum numai un roman poate: la maxim!