Câinele de pază al presei

By Iulian in Carti 0 Comment

Se spune că presa este câinele de pază al democrației.

Așa o fi, dar cel de pază al presei înseși care este?

Ce o împiedică să turbeze, să fie cuprinsă de rabia senzaționalismului, a corupției, a minciunii?

Sau, mai bine, cine ne protejează pe noi de ea când o vedem cu bale la gură?

N-am verificat din trei surse, dar o carte precum Onoarea pierdută a Katarinei Blum (sau cum se iscă și unde poate duce violența) îmi indică literatura.

Inspirată din fapte reale, petrecute acum aproape o jumătate de veac, dar neplăcut de familiare, această povestire scrisă de Heinrich Böll prezintă prezintă impecabil de sugestiv un proces de defăimare și hărțuire care nu numai că distruge viața tinerei respective, dar îi și împinge făgașul personalității spre un comportament care nu o caracteriza inițial.

În această metamorfoză a Katarinei Blum se vădește inteligența și compasiunea unui autor premiat cu un Nobel pentru Literatură asezonat cu un pic de Pace. Ce a înțeles Böll este că nesimțirea (a se citi literal și figurat) presei față de subiectele lor umane nu este o virtute, ci un viciu cu urmări nefaste.

Pentru toată lumea.

Așa că, pentru a combate potopul de Breaking News-uri și de burtiere cu afirmații senzaționale, merită să vă cufundați și în labirintul neconfortabil, în ambiguitatea sănătoasă și în efortul intelectual ale unei creații romanești.

Vorba ceea: Spune-mi ce citești, să-ți spun cine ești.

P.S. Am găsit această carte într-o grămăjoară de volume oferite gratuit odinioară de domnul Nicu Rădulescu, buchinistul din Piața Mare din Craiova, plecat dintre noi mult prea devreme.

Un gând de recunoștință pentru toate leacurile anti-prostie pe care le-am procurat de la dumnealui de-a lungul timpului.

Nobel dat pe bune

By Iulian in Carti 3 Comments

Cand sunteti pe punctul sa vi se cimenteze in minte stereotipul ca nemtii sunt reci, exacti si lipsiti de sentimente, sa vedeti Goodbye, Lenin! sau The Lives of Others. Veti constata cu uimire ca sunt niste oameni cu umor, care stiu sa faca haz de necaz, sa isi perceapa realist defectele si sa se abata de la reguli.

Opiniile unui clovn de Heinrich Boll se alatura acestei pledoarii. Daca va apucati s-o cititi, pregatiti-va sa va asumati rolul de psihoterapeut, instalati-va confortabil intr-un fotoliu capitonat, in timp ce, pe canapea, vocea romanului isi va depana trista poveste. Pacientul vostru e un clovn dezamagit de viata, pe care l-a parasit iubita si cu umarul si genunchiul paradite dupa un accident. Omul are probleme cu parintii, pe care nu se sfieste sa ii acuze de ipocrizie si de vina de a o fi impins pe sora sa la moarte in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, are probleme cu toti cei care, sub masca religiozitatii, ascund ipocrizie, are probleme cu ipocrizia in general. Sufera amarnic dupa iubita lui, cu care a avut o relatie copilaroasa si inocenta, care insa l-a lasat pentru un catolic scortos, respectabil si plat.

Dintre afectiunile pacientului, cea care starneste cel mai pregnant interes este cea referitoare la relatiile cu parintii. Nu are furia spumeganda a lui Jeroen Browers in Rosu Ucigas, dar este la fel de neiertatoare. Scena intalnirii dintre fiul ratacitor si risipitor si tatal, figura publica instarita si de succes, este naucitoare. Are umor, deci ar trebui sa rad; are o fina observatie psihologica, deci ar trebui sa ma puna pe ganduri; ce a facut insa a fost sa ma inunde cu un fel de tristete asemanatoare cu gripa – am simtit-o in tot corpul, dar n-am putut-o localiza concret.

De cand mi-am arogat dreptul de a diseca si psihanaliza carti, nu m-am confruntat cu un final mai dificil. Eticheta de fericit fuge ca o soparla pe care incerci sa o prinzi de coada, dar nici cea de trist nu se lasa lipita.

Pentru toate bataile astea de cap, deloc dureroase, dar profunde, dau urmatorul diagnostic:

Un Nobel dat pe bune.