Și macabrii au sentimente

By Iulian in Filme 0 Comment

Dintre toți marii regizorii cu care a fost blagoslovită cinematografia de-a lungul timpului, Alfred Hitchcock e unul dintre superstaruri.

Aura sa nu e conferită doar de filme, ci și de propria persoană.

Așa că omul care a realizat atâtea pelicule merita o pelicula a lui.

Această se intitulează simplu Hitchcock și prezintă perioada din timpul realizării legendarului Psycho, cu zbaterile regizorale aferente, dar și cu o micuță criză maritală.

Aici pătrundem oarecum pe tărâmul corectitudinii politice și revizionismului care aruncă uneori Hollywoodul în derizoriu.

Acum, însă, linia e fină.

Alma, soția de o viață a lui Hitchcock, a avut într-adevăr un rol de eminență cenușie în producția multor creații ale soțului, mai ales în perioada filmelor mute sau vorbite britanice.

E discutabil dacă influența-i a fost atât de mare în cazul de față, însă, în scopuri de divertisment și morală feministă, acest film regizat de Sascha Gervasi e agreabil.

Contribuie la asta un scenariu cu multe momente de duh, îngreunat totuși de acele suprarealiste interacțiuni ale lui Hitchcock cu Ed Gein, personajul real care a inspirat figura angelic-coșmărească a lui Norman Bates.

Nu contează, pentru că Anthony Hopkins este așa cum îl știm – colosal. Machiat bine și burdușit cât să recreeze statura corpolentă a marelui regizor, actorului îi mai scapă câte o declamație în stilul pe care i-l cunoaștem prea bine, dar când vine vorba de manierismele corporale și faciale ale maestrului suspansului, e o încântare să-l urmărești.

Având de redat o figură mai puțin mediatizată, Helen Mirren are mai mult spațiu de manevră și înglobează în personajul său multe din cele ale lui Glenn Close din The Wife, dar și o subtilă criză de vârsta a doua spre a treia feminină (da, există și așa ceva), precum și un spirit managerial acut, în ton cu ideologia generală a filmului.

În rolurile secundare avem interpretări reușite, precum cele ale lui Scarlett Johansson ca Janet Leigh sau Toni Collette drept Peggy, secretara indispensabilă și răbdătoare, iar cunoscătorii influentei capodopere Psycho vor fi răsplătiți cu diverse trimiteri și aluzii.

Și, pentru că e sezonul răcelilor, să ne aplecăm asupra sfaturilor medicale ale lui Hitchcock însuși:

Am remediul perfect pentru durerea în gât: taie-l.

Crezi că știi ce e o dilemă?

By Iulian in Filme 0 Comment

Pitiți în casa conspirativă din Nairobi, teroriștii plănuiesc un nou atac sinucigaș în suburbiile populate ale orașului kenyan.

Dar nu bănuiesc că sunt supravegheați din înalt, iar o echipă transatlantică britanico-americană se pregătește să îi execute cu o lovitură de dronă.

Coordonatele sunt gata, însă echipa care stă să apese pe buton descoperă un detaliu neașteptat.

În zona estimată de impact, o fetiță vinde lipii.

De aici rezultă o sarabandă în parte burlescă, în parte kafkeskă, despre responsabilitatea asupra unei decizii militare care implică victime colaterale și despre ce e mai important pentru fiecare dintre noi.

Unii vor să își ducă misiunea la capăt, alții să nu se compromită în fața mass-media, alții să își păstreze o fărâmă de umanitate.

Eye in the Sky este un film care te ține într-o permanentă și de foarte bună calitate tensiune, deși cea mai mare parte a sa de desfășoară în interioare bine capitonate, în care diverse personaje discută și nădușesc din cauza aceleiași tensiuni.

Singurul loc unde are loc acțiune propriu-zisă este acolo, la nivelul solului.

Orice privitor va fi surprins să constate cât de bine este redat universul acelui cartier nevoiaș, unde gherile înarmate fac legea, iar civilii pașnici trebuie să nu le stea în cale. Asta până afli că regizor al peliculei este Gavin Hood, autorul superbului Tsotsi, care înfățișează favelele sud-africane într-un mod deopotrivă realist și poetic.

Distribuția cosmopolită exploatează la maxim scenariul semnat de Guy Hibbert, care duce noțiunea de ”dilemă morală” la rang de artă.

Deși parcă un ce m-a împiedicat permanent să o accept pe deplin pe Helen Mirren drept un militar de carieră, care nu se împiedică de scrupule pentru a-și realiza obiectivul, imensul ei talent atârnă prea greu, iar deciziile sale sunt unda de șoc care pune totul în mișcare.

Excepțional de bine intrat în rol mi s-a părut pitorescul Barkhad Abdi, care demonstrează că prestația de neuitat din Captain Phillips n-a fost o întâmplare. Ca agent guvernamental trimis în cuibul cu vipere, actorul somalez are cea mai intensă partitură, îmbinând cerințe fizice cu disimulările interpretative cu aerul că asta face de când lumea.

Însă Eye in the Sky va rămâne în istoria cinematografiei drept ultima și neprețuita ocazie de a-l urmări pe irepetabilul Alan Rickman, cu vocea, dicția și figura sa, care ne vor lipsi atât de mult.

Lui îi revine una dintre replicile emblematice ale filmului:

Never tell a soldier that he does not know the cost of war.

Problema este că acest nou război al dronelor nu mai implică soldați în carne și oase, ci roboți.

Ei știu acest cost?

O întrebare pe care trebuie să o punem, pentru că nu vom ști niciodată când ne vom găsi noi înșine pe traiectorie.

I’m a Barbie girl in a not so Barbie world

By Iulian in Filme 0 Comment

Până să văd Barbie, am crezut că știrea cu criza de roz pe care o provocat-o la nivel mondial era doar o șmecherie de marketing.

Acum nu mai sunt sigur.

Atât de mult roz e in film, încât după aceea îți sare în ochi pe oriunde îl întâlnești.

Acesta este micul truc senzorial și subliminal la care te supune filmul regizat de Greta Gerwig.

Restul e deliciu intelectual.

Povestea este o parabolă cu inevitabile accente feministe despre identitate, reprimare și roluri asumate, nu atribuite.

Roz, feminism și Ryan Gosling, deja pentru bărbați pare o versiune infinit mai detestabilă decât The Notebook, nu?

Deloc, pentru că avântul ideologic al peliculei este temperat de o mulțime de poante care vizează ambele sexe, scenariul fiind scris de aceeași Greta Gerwig în colaborare cu fostul soț Noah Baumbach, iar asta mi se pare supremul mesaj că Barbie e un îndemn la comuniune, nu la o încleștare Venus vs. Marte.

Dacă mi s-ar fi spus că se face un film despre păpușa asta și mi s-ar fi cerut să numesc în orb o actriță pentru partitura principală, de șapte ori din zece tot pe Margot Robbie aș fi desemnat-o.

O femeie înzestrată cu frumusețe și charismă (da, ăsta nu e un atribut exclusiv masculin), care nu-i sunt deloc impedimente când are de gând să fie expresivă.

Iar dovada peremptorie că Barbie e, înainte de toate, divertisment, e minunata intervenție vocală a lui Helen Mirren când bunoaca se vaită că a devenit urâtă.

Ce merită menționat e că, dacă Margot Robbie e Protagonista A a filmului, mai există și o Protagonistă B. Aceasta este America Ferrera, care are un devastator moment de virtuozitate retorică, similar cu al Dianei Cavallioti în Un bărbat pentru Sara.

Când s-a jucat la Craiova, piesa s-a întrerupt atunci vreo câteva minute, să se epuizeze ropotul de aplauze spontane ale publicului.

Dacă femeile din Barbie au de lucru la substanță sau ce-o fi, bărbații sunt liberi să se distreze și să ne distreze.

Ryan Gosling are o interpretare de-ți vine să-l mănânci de drag. Cred că de la Johnny Depp în cea dintâi ipostaza a sa ca Jack Sparrow n-am mai simțit material de Oscar într-o așa hiperbolă. Aș fi zis ceva și de pectoralii lui, dar după ce l-am văzut pe Harrison Ford întinerit computericește cu patruzeci de ani, nu mai cred nimic.

Și mai apare și Will Ferrell, care e comicul absurd în persoană.

Cu tot rozul lui bombastic, Barbie e pentru toată lumea.

E pentru copii, dar și pentru adulți.

E pentru activiști, dar și pentru hedoniști.

E pentru spectatorii ocazionali, mâncători de popcorn, dar și pentru cinefilii înrăiți (sunt câteva aluzii haioase la niște capodopere ale celei de-a șaptea arte).

Și da, e și pentru femei, și pentru bărbați.

Un film la locul lui

By Iulian in Filme 0 Comment

state_of_playCinematografia e un domeniu in care se fac experimente care mai de care. Unele reusesc, altele dau gres lamentabil. Un film standard, care sa n-aiba nimic inovativ, dar care sa te intretina, e surprinzator de greu de gasit in ziua de astazi.

State of Play este o astfel de dovada de maturitate. E de si cu oameni care au mai facut filme, sunt profesionisti si stiu cum sta treaba. Secretara unui politician (Ben Affleck) implicat in analiza afacerilor cu armament si mercenariat este omorata, iar indureratul congresman apeleaza la un amic, jurnalist de investigatie (Russel Crowe), cu care a avut de impartit si bune si rele. Alte doua crime sunt in peisaj, itele se complica, ziaristului i se alatura o colega, infipta si ambitioasa (Rachel MacAdams), si are de infruntat conspiratii si exigentele editoriale ale publicatiei unde lucreaza.

Dintre interpreti, Russel Crowe iese cel mai mult in evidenta; supraponderal, de te miri cum de-a putut fi Maximus in Gladiator, a facut ce ar face orice om cu scaun la cap – a scos de la naftalina rolul bunicel de investigator dezordonat in viata personala, dar energic, perseverent si etic din American Gangster, l-a periat, i-a mai cusut o grimasa pe ici, pe colo si si-a facut treaba cu el. Restul distributiei, cu o exceptie, tine pasul.

Acea exceptie este Helen Mirren si rolul ei de redactorita-sefa onesta, dar sub presiuni din diverse parti, care, ba il iubeste, ba il besteleste pe Russel Crowe. Numai ca oscarizata din The Queen e prea doamna si are un accent prea britanic, ca sa fie credibila cand il da in mortii lui pe reporterul cel smecher.

Nu stiu daca regizorul Kevin Mcdonald are studii de arta cinematografica; daca da, sigur a stat in prima banca, si-a luat notite constiincios si a facut lucrarile de seminar la cursuri precum Tehnici narative in specia thriller-ului, Introducere in suspans, Coerenta binomului montaj-scenariu sau Dozarea optima a rasturnarilor de situatie.