Galeria acestor producții este, însă, mult mai amplă, iar în cadrul ei un loc aparte îl ocupă și The Robe, chiar și numai pentru faptul de a fi fost prima realizată cu tehnologia CinemaScope, un fel de IMAX al acestor vremuri.
Ca și în suratele tematice, și aici povestea Răstignirii și Învierii sunt redate prin prisma unui personaj marginal, de data aceasta tribunul care câștigă la zaruri acoperământul lui Hristos după ce este înălțat pe cruce, iar asta îi provoacă trăiri coșmărești care îl îndrumă ulterior spre religia creștină, descoperind pe parcurs ce înseamnă solidaritatea, abnegația și altruismul.
Competent regizat de Henry Koster, The Robe suferă față de Ben-Hur sau Quo Vadis? prin lipsa de subtilitate a scenariului, care, inferior în toate momentele față titlurile menționate, devine aproape caricatural spre final, elocvent fiind personajul împăratului Caligula, care a fost dereglat, nu zic nu, dar pe care Jay Robinson îl face să zbiere și să se scălâmbăie peste limitele suportabilului (supralicitarea asta e stârnită, probabil, de inubliabilul Nero al lui Peter Ustinov).
Și, deși costumele și decorurile sunt fastuoase și încântă privirea, filmului îi lipsesc secvențele cu adevărat memorabile, precum lupta navală sau cursa carelor din Ben-Hur.
Excepție face inedita relatare cantantă de către Miriam (Betta St. John) a dialogului dintre Iisus după Înviere și Maria Magdalena. Într-o străfulgerare de inteligență, realizatorii au înțeles că muzica e oricând un adjuvant pentru a purta sufletul și mintea către sfere spirituale.
Intepretările sunt în nota generală a peliculei, competente, fără a fi sublime.
Richard Burton a înhățat aici una dintre multele sale nominalizări nefericite la Oscar, cu un rol dedicat, care îmbină emoțiile exprimate tunător cu o intensă componentă fizică.Însă, așa cum The Robe rămâne, per ansamblu, mai prejos decât Ben-Hur, lui Burton îi lipsesc finețea de le îmbina cum o face Charlton Heston în creația-i care a făcut istorie.
Suprinzător de expresiv, știind că a fost mai mult un actor corporal, nu facial, este Victor Mature (preaputernicul tuns de urmașa Evei în Samson and Delilah), al cărui rol a făcut obiectul unei continuări, Demetrius and the Gladiators.
Apariții notabile au și Dean Jagger drept un bătrân statornic în bunăvoința sa, precum și Jean Simmons, care are personajul cel mai interesant din punct de vedere psihologic, femeia care, din iubire, aderă la o religie în care nu crede neapărat.
Cu toate scăderile lui, cu toată vârsta pe care și-o arată în diverse aspecte, The Robe nu își pierde mesajul de care merită să ne aducem aminte din când în când, și mai ales în ziua de Paște.
Ne pregătim pentru evenimentul cinematografic al sfârșitului de an, adică lansarea megaproducției Napoleon al lui Ridley Scott.
Până să îl urmăresc pe Joaquin Phoenix întruchipându-l pe acest imens și controversat general și om de stat, mi-a făcut o neasemuită plăcere să descopăr ce alte avataruri ale Micului Caporal au mai existat în istoria cinematografiei.
***
Napoleon – monumental film mut, datând din 1927, care îi relatează povestea (sau, mai bine zis, legenda) din copilărie până la debutul glorios al Campaniei din Italia, punctând pe parcurs și momente esențiale ale Revoluției Franceze, precum asasinarea lui Marat (evident, poza finală e leit tabloul lui David), căderea lui Danton și, ulterior, cea a lui Robespierre și a lui Saint-Just.
Figura lui Napoleon este exaltată ca una romantic-gigantescă, aproape mesianică. Secvența de început, a șederii la școala Brienne, este ilustrativă în acest sens, însă toate excesele regizorului Abel Gance în materie ideologică sunt scuzate de mizanscena extraordinară pe care o compune. Deși nu auzim, parcă simțim aievea fiorul electrizant la prima intonare a imnului La Marseillaise de către mulțimea pariziană, iar scena descătușării de după încheierea Terorii este de departe cea mai dinamică expresie plastică pe care am văzut-o vreodată în vreun film mut.
Tehnologia Polyvision, elaborată special pentru momentele grandioase de la final, are un efect copleșitor, deși nu gustăm decât crâmpeie ale ei, deoarece Napoleon al lui Abel Gance a supraviețuit în copii fragmentare, care au fost adunate cu pricepere, fără a putea, însă, transmite senzația unitară pe care a avut-o la origini.
În ton cu aerul cvasi-religios al destinului spre care pare hărăzit personajul său, Albert Dieudonné (ce nume adecvat!), îl joacă pe Napoleon ca fiind foarte bățos și sigur de el, chiar și în momentele de intense privațiuni sau în cele tandre alături de Josephine. Tocmai de aceea, mostrele de umanitate, sunt când se prostește pentru a le intra în grații copiilor seducătoarei văduve, sunt cu atât mai simpatice.
Pentru un film care își permite o sumedenie de libertăți și inexactități, acesta detaliu este de o surprinzătoare acuratețe: Napoleon i-a iubit pe Hortense și Eugene cum puțini tați vitregi au făcut-o de-a lungul și latul istoriei.
La premiera versiunii restaurate a filmului, cândva prin anii ’80, publicul (din SUA, nota bene!) s-a ridicat în picioare și a strigat:
Vive la France! Vive la Gance!
***
Conquest – dintre toate idilele extraconjugale ale lui Napoleon, cea cu Maria Walewska a stârnit cel mai mult fantezia posterității, aici regăsindu-se și acest film din 1937, regizat de Clarence Brown. Contesa poloneză e împinsă de compatrioți în brațele celui despre care sperau a fi eliberatorul și restauratorul patriei lor. După un început în care Împăratul se poartă cam din topor cu sfioasa doamnă (o imagine fugitivă trimite chiar către ipoteza emisă de Christopher Hibbert că ar fi existat chiar un viol), între cei doi se leagă o afecțiune sinceră, care rezistă în timp, chiar și când interesele de stat îl îndepărtează temporar de cea care i-a dăruit inima și chiar și un fiu.
Greta Garbo afișează din nou inegalabila-i abilitate de a trece discret de la răceală la duioșie (vezi și Regina Christina), dar starul filmului este fără doar și poate Charles Boyer, nominalizat la Oscar pentru acest rol. Din tot ce am citit despre Napoleon și felul său de a fi, cred că aici comportamentul său este redat cel mai aproape de cel din realitate – bruschețea și agitația, dublate uneori de farmec și politețe, când situația o cerea sau când o persoană ajungea să îi câștige încrederea.
Somptuoasă și stilată, pelicula nu strălucește de acuratețe istorică, dimpotrivă, și trenează masiv în a doua jumătate, dar rămâne un spectacol agreabil, grație farmecului celor doi protagoniști.
***
Désirée – un alt film care urmărește viața și cariera lui Napoleon prin prisma unei relații sentimentale, de data aceasta cu Désirée Clary, prima sa mare iubire, datând din perioada când viitorul împărat nu era decât un ofițer de carieră ambițios, dar fără mari posibilități financiare.
Idila a urmat un traseu aparte, deoarece, prin natura împrejurărilor cei doi au rămas aproape unul de celălalt – sora ei s-a căsătorit cu Joseph, fratele lui Napoleon, iar însăși Désirée a devenit soția unuia dintre mareșalii săi, Bernadotte, și, ulterior, chiar regină a Suediei.
Pornind de la premisa că iubirea ce dintâi nu se uită, nici dintr-o parte, nici din cealaltă, filmul regizat de Henry Koster punctează interesant ambivalența și evoluția raporturilor dintre cei doi, totul într-un cadru fastuos, cu costume așijderea.
La prima vedere, ideea de a-l vedea pe însuși Marlon Brando drept Napoleon pare încântătoare, până descoperi lehamitea cu care capriciosul actor tratează rolul. Sunt momente când pare că de-abia își descleiază limba pentru a-și rosti replicile. Se mântuiește parțial prin gestica, mai ales spre final, când, înfrânt, adoptă poziții pline de tristă maiestate.
De cealaltă parte, Jean Simmons manifestă aceleași grație și finețe în interpretare, care m-au făcut întotdeauna să o asemuiesc cu Audrey Hepburn. Prestații demne de menționat în această peliculă din 1954 au și Merle Oberon ca Josephine sau Michael Rennie ca Bernadotte.
***
Waterloo – Dino de Laurentiis și-a dorit enorm să transpună cinematografic această ultimă bătălie a lui Napoleon, iar pentru asta a apelat la talentul logistic al lui Serghei Bondarciuk, care cu câțiva ani înainte, zguduise mapamondul cu titanica ecranizare a capodoperei lui Tolstoi, Voina i mir.
Din nefericire, o ambiție lăudabilă a realizatorilor s-a transformat și în cea mai mare slăbiciune a filmului – scenariul se bazează exclusiv pe surse istorice, adică declarații și gesturi confirmate a fi venit din partea protagoniștilor reali ai încleștării.
Rezultatul este că producția, deși beneficiază de impresionante și precise desfășurări de forțe, nu are deloc aerul unui sfârșit tragic al unei epopei, ci al unei docudrame lipsite de viață.
Acesta este și motivul pentru care, deși cu greu se putea găsi un actor mai competent decât Rod Steiger pentru a-l înfățișa pe un Napoleon îmbătrânit, obosit și nervos, zbaterile colerice ale interpretului și monologurile sale interioare sunt cel mult patetice.
Poate și pentru că nu avea de purtat povara unei aureole atât de puternice, Wellington al lui Christopher Plummer e un pic mai interesant ca personaj.
Scurtă, dar memorabilă este și apariția lui Orson Welles, rotofei, așa cum îl știm din a doua parte a vieții, în rolul regelui Ludovic al XVIII-lea, care își ia tălpășița când francezii îl primesc din nou cu brațele deschise pe Napoleon, când acesta se întoarce de pe insula Elba.
Cine se apleaca asupra istoriei Oscarurilor va remarca unele nume care au fost deseori aproape, insa n-au reusit niciodata sa inhate statueta. Printre acestea, Richard Buron, pe care nesansa l-a urmarit de sapte ori.
Actor de factura olimpiana, cu o figura parca sculptata de Michelangelo, cu magnifici ochi albastri si voce patrunzatoare, fara a fi grava, Burton a marcat cinematografia secolului al XX-lea si i-a oferit roluri grandioase.
Printre primele aparitii notabile este si cea din My Cousin Rachel (inspirat de un roman de Daphne de Maurier), unde interpreteaza pe un tanar care este furios nevoie mare pentru ca varul mai in varsta, care i-a fost parinte si prieten dupa ce a ramas orfan, a murit in conditii dubioase si departe de locurile natale, dupa ce se insurase cu o misterioasa dama pe nume Rachel. Cand o intalneste, insa, sentimentele sale fata de aceasta iau viraje mai ceva ca pe Transalpina.
Initial, duritatea trasaturilor lui Richard Burton nu mi s-au parut prea potrivite cu imaginea unei persoane de-abia iesite din adolescenta, insa reactiile pe care le revarsa pe ecran sunt universal recognoscibile ca apartinand unuia fara prea multa experienta de viata: maniosul care se considera justitiar, indragostitul care nu vede ca e victima unui delir, suspiciosul care nu cauta decat dovezi pentru ce vrea sa creada.
In apararea sa, aceea care ii suceste mintile este o Olivia de Havilland minunat de derutanta si seducatoare. Cand inofensiva, cand insidoasa, cand materna, il domina intr-un mod cum numai o femeie poate face. Sunt momente cand o detesti, insa chiar si atunci se strecoara un strop de admiratie pentru subtilitate.
Drama care incheaga si care, hai s-o zicem pe-a dreapta, nu e prea veridica sau macar consistenta in desfasurarea ei, e plasata intr-un cadru de roman gotic excelent construit sub bagheta regizorului Henry Coster: conac cu usi de lemn si trepte care scartaie, lumini si umbre, faleze pitoresti, dar amenintatoare. Apar inevitabilele comparatii cu un alt mare film inspirat de o carte a lui Daphne de Maurier, Rebecca, insa aici suntem departe de psihologia nuantata si multifatetata si tenebrosul peliculei lui Alfred Hitchcock.
Rezista insa intru posteritate imaginea energica si luciferica a lui Richard Burton, care a primit prima sa nominalizare la Oscar, insa, lucru ciudat, pentru actor in rol secundar, desi sunt rare momentele cand nu il vedem pe ecran.
Se poate ca aceasta fractura logica in modul cum i-a fost catalogat rolul sa-l fi bantuit pentru tot restul carierei sale, insa Apollinaire spunea intr-una dintre caligramele sale ca „regii care pierd castiga in inima poetilor”.
Iar Richard Burton va ramane de-a pururi una dintre figurile monarhice ale cinematografiei.
Cine se apleaca asupra istoriei Oscarurilor va remarca unele nume care au fost deseori aproape, insa n-au reusit niciodata sa inhate statueta. Printre acestea, Richard Buron, pe care nesansa l-a urmarit de sapte ori.
