Zeul Jazzus a vegheat asupra Craiovei

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Unul dintre zeii speciali ai panteonului romanilor antici era Ianus.

Zeul cu două fețe, una orientată către trecut, cealaltă către viitor, iar de la el am dat numele de „ianuarie” primei luni a anului.

Ianus mai are un văr, pe nume Jazzus, care se manifestă pe varii meleaguri, inclusiv Craiova, unde poposește tot la început de lună, dar nu ianuarie, ci septembrie.

De ani buni, de când sunt un avid spectator al Craiova Jazz Festival, am constatat că structura evenimentului îmbină cu o subtilă armonie vechiul și noul, lucrurile încetățenite și creațiile inedite.

Această ediție din 2024 l-a readus în Bănie pe șefu’ la cămăși, muzică și umor, adică maestrul Horia Dinu Nicolaescu.

Când l-am urmărit prima dată, m-a captivat prin toate cele de mai sus, iar apoi, când a revenit în 2022, am constatat că anii au mai atenuat un pic din vivacitate (nu și din pitorescul cămășilor bunăoară).

Eram pregătit acum pentru o și mai apăsată influență a etății, însă, spre surpriza și încântarea mea, l-am regăsit pe vechiul Horia Dinu Nicolaescu.

Nu doar că a condus fără sincope spectacolul de pe deja tradiționala terasă Debarcader din Parcul Romanescu, ci a fost dumnealui însuși un spectacol.

Vechiul rol de mentor și unificator e, de asemenea, la locul lui.

A împletit abilitățile propriei formații, Cico’s Jazz Orchestra, cu ale celor din Oltenia Big Band și ne-au înfățișat doi noi interpreți din patria sa adoptivă, Germania: Sophia Axtmann și Tilman Velguth.

Ea, zâmbitoare și unduitoare, cu gesturile măsurate ale unei dive și cu o voce de excepție.

El, cu simpatica alură de fante, expresiv și dedicat și cu voce excelentă.

Interpreți noi, melodii vechi și bune (Sway, I’m Just a Gigolo, Hallelujah I Love You, Fever), la care am bâțâit incontrolabil din cap, mâini, trunchi și picioare, atât eu, cât și vecinii de audiție, de era să răsturnăm masa, mai ceva ca-n Pisicile Aristocrate.

Ce să mai, zeul Jazzus a fost generos cu noi în seara cu pricina și i-am rămas în grații și în urmatoarele trei.

Manifestarea sa duală s-a manifestat plenar în următoarea sesiune de concerte.

Latura sa orientată spre trecut, spre jazz-ul pur al clarobscurului cluburilor americane, a fost demn reprezentată de Trio Marius Vernescu (Marius Vernescu – pian, Lascu Oleg – contrabas, Gabi Matei – percuție) și de Cvartetul Petrică Andrei (Petrică Andrei – pian, Cătălin Milea – saxofon, Ionuț Baranga – contrabas, Vlad Popescu – percuție).

E îmbucurător să constați că există muzicieni care păstrează cu sfințenie tradiția, făcând-o în același timp atractivă pentru spectatori.

Însă există o ipostază a lui Jazzus orientată spre mapamond, eclectică și cosmopolită.

Și când spun asta, nu mă refer numai la linii melodice sau compoziția unei formații, ci și la instrumente, care la Triosence au inclus chiar și jucării chițcăitoare.

Originar din Kassel, orașul de baștină al fraților Grimm, trimviratul lor muzical (Bernard Schuler – pian, Tobias Schulte – percuție, Omar Rodriger Calvo – contrabas) a avut o prestație, într-adevăr, de poveste.

Probabil și că harul istorisirii este endemic acelor mealeaguri, pentru că aproape juma’ din atracția acestui recital au fost comentariile și excursurile pianistului și liderului formației, Bernard Schuler.

Dacă vi se pare că am mers prea departe cu metafora lui Jazzus (sper să nu vă trăznescă pentru asta), aflați că seara a treia a fost încă o manifestare a sa.

Pianistul Mischa Blanos a pendulat între instrumentul de bază și sintetizatoarele alăturate, trimițându-mă cu gândul la Jean-Michel Jarre, dar și la Philip Glass, reușind în același timp să rămână autentic.

Iar prin cufundarea-i abisală în actul artistic, m-a trimis cu gândul la Vadim Neselovskyi, dovadă că există un filon de trăire muzicală care transcende orice graniță umană artificială.

Deopotrivă de modern și de tradițional, așa cum îi este pe plac lui Jazzus, a fost și Andrew McCormack Trio (Andrew McCormack – pian, Joe Downward – contrabas, Rod Youngs – percuție).

Din Cotton Club-ul newyorkez am călătorit înapoi în timp, spre epoca victoriană, căci una dintre melodii a izvorât, așa cum ne mărturisea Andrew McCormack, din versurile lui Alfred Tennyson, recunoscute a fi avut cea mai puternică influență terapeutică din istoria literaturii:

‘Tis better to have loved and lost than never to have loved at all.

Iar Jazzus ne-a făcut și privilegiul de a ne oferi o întrupare primordială a sa. Prestația semizeiască la tobe, alura și prestanță, dar și setul de manierisme au făcut din Rod Youngs o întrupare a nemuririi lui Jazzus.

Purtat de ampla extindere a stăpânirii romane, la fel ca vărul său Ianus, Jazzus a depășit fruntariile sale tradiționale și a ajuns chiar și în Balcani, în anticul Naissus, unde le-a insuflat dedicare și chiar umor celor de la EYOT (Dejan Ilijic – pian, Sladan Milenovic – chitară, Marko Stojiljkovic, Milos Vojvodic – percuție).

Jazzus e însuflețit de toleranță, așa că a înglobat cu bucurie rock-ul, dar și influențele tradiționale ale sârbilor celor energici, apreciind mai ales acel strigăt ancestral, prin care Dejan Ilijic (haios prezentator în egală măsură) a unit practic eterna luptă pentru sens a omenirii, a cărei istorie se confundă cu a muzicii.

Bineînțeles că a patra și ultima seară a Craiova Jazz Festival a fost desfășurată tot sub oblăduirea acestui spirit protector care îmbină vechiul cu noul.

Marcian Petrescu, care a compus alături de Mihai Tacoi, trupa Storytellers Acoustic, e o veche și plăcută cunoștință.

Însă, spre deosebire sa descindere muzicală aici, n-a mai fost protagonist în vreun western spagetti, ci într-un fel Once Upon a Time in Bănie.

Muzicuța lui a sunat fenomenal în curtea Muzeului de Artă din Craiova, iar titulatura de ”Storyteller” a fost respectată pe deplin, căci ne-a oferit din belșug acele povestioare spuse cu haz/rul celor care vin din aceeași regiune precum Creangă.

Ultimii hierofanți ai lui Jazzus au fost de la THQ, cinci studenți la Universitatea Națională de Muzică din București (Denisa Troncea – voce, Sebastian Mihai – voce, George Vizitiu – clape, Luca Ioachimescu – chitară bas, Alexandru Terbea – percuție).

Atât de tineri, dar atât de talentați!

Atât de tineri, dar atât de îndrăgostiți de valorile trecutului!

Zeul Jazzus surâde mulțumit.

Moștenirea lui e pe mâini bune.

Și o să pogoare din nou la Craiova.

Sursă imagini: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Craiova Authenticity (sau Jazziness în patru acte)

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Așa cum declaram în cadrul articolului despre Craiova Intencity, unul dintre reperele culturale ale orașului, unul dintre pilonii pe care urbea noastră ridică o Veneție deasupra mâlului existenței cotidiene este Festivalul de Jazz care are loc, de regulă, la început de lună septembrie.

Deja îl asociez cu ziua unui foarte bun prieten, cu debutul, uneori apăsat, alteori abscons, al toamnei, cu râsetele școlarilor și cu amărăciunea celor de-abia întorși din concediu.

După ce pandemia i-a silit pe cei de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova să improvizeze, utilizând cu mare succes, dar și cu oarecare limitări, teatrul de vară din Parcul Romanescu, Craiova Jazz Festival, ediția 2022 s-a întors la matcă și a făcut-o în stil mare.

De fapt, atât de bogat a fost acest eveniment că, scriind aceste rânduri, știu că m-am înhămat la o sarcină aproape sisifică în viața de zi cu zi – să pun ordine în haosul de impresii și senzații și momente de care am avut parte.

Acum, însă, a le organiza va fi o plăcere, pentru că din plăceri se revendică.

În primul rând, jazzul este endemic unui anume context, pe care organizatorii au avut excelenta idee să îl recreeze, plasând deschiderea festivalului la Terasa Debarcader din Parcul Romanescu.

Așa se ascultă și se savurează jazzul, în clinchet de pahare, foșnet de rochii vaporoase, bârfe șoptite și idile trecătoare. Autenticitatea acestei trăiri ar fi fost suficientă în sine, dar faptul că mi-a oferit ocazia să îl revăd pe maestrul Horia-Dinu Nicolaescu îi conferă valoare de privilegiu.

Cu un pic mai puțină energie fizică, dar debordând de aceeași energie spirituală și de același umor pe care îl guști numai dacă ești tu însuți înzestrat cu așa ceva, octogenarul (da, da, ați citit bine) lider muzical a condus cu mâinile de pistolar concertul celor de la Cico’s Jazz Orchestra, cărora li s-au adăugat concitadini de la Oltenia Big Band.

Acesta să fie oare elixirul tinereții fără de bătrânețe?

Pasiunea pentru un domeniu și generozitatea în a-i învăța pe ceilalți?

Nu știu despre voi, dar eu am de gând să îl încerc.

Apoi, jazzul, ca manifestare muzicală, s-a desfășurat în plenitudinea versatilității sale.

Există jazz clasic, fluid și cu însușirea de a coborî de la înălțimea unui strigăt la sublimul unui murmur, așa cum mi-au demonstrat recitalurile triumviratelor lui Petrică Andrei sau Puiu Pascu sau formația lui Răzvan Cojanu.

Există jazz care, precum Captain Planet, care înglobează diverse elemente ale naturii, canalizează energia instrumentelor în persoana cântăreței, așa cum mi-au argumentat Trioul Laurei Orian sau formația Roana Red Project.

Există jazz care o poate apuca pe calea funky a criticii sociale, precum m-au convins agitații și pitoreștii de la Blazzaj.

Și, nu în cele din urmă, jazz poate fuziona cu folclorul nostru inestimabil, după cum m-a cutremurat până în măduva sufletului prestația lui Adrian Naidin și a tovarășilor de scenă.

Ca și în cazul altor ediții, și Craiova Jazz Festival 2022 și-a încălcat flagrant de lăudabil titulatura, înglobând și alte stiluri de muzică.

Așa am bâțâit din cap, mâini și picioare, de parcă aș fi avut streche, la recitatul celor de la Othello Trio, care au balansat ca rumânii imparțiali între bluesuri strălucite de la mama lor, de pe peste Ocean, cu unele neaoșe, cu versuri de un delicios pe care numai limba noastră îl îngăduie.

Tot așa mi-am fript palmele la melodiile antologice pe care Hot Leeks ai lui Paul Negoiță și Iulian Vrabete le-au interpretat în cheie proprie, făcându-le cinste autorilor și nouă dor de zbânțuială.

Însă nu doar muzica a înălțat la Craiova Jazz Festival 2022, ci și umanul, în plenitudinea splendorii și varietății sale.

Puiu Pascu, Titi Herescu și Virgil Popescu sunt de 37 de ani împreună!

Adrian Naidin ne-a condus în Ciuleandra ca un șaman care își mână tribul către o transă colectivă.

Jezebel, combinație de Maria Tănase, Edith Piaf și Bette Davis, a mâncat o trântă pe scenă, de ne-a stat inima-n loc tuturor, însă grația, umorul și naturalețea cu care a reacționat după aceea sunt demne de manualul oricărui comunicator de criză.

Parteneru-i de scenă, Alexandru Burcă, a strălucit alături de ea, pentru ca apoi să revină și să strălucească și alături de Adrian Naidin.

Laura Orian, îmbrăcată într-o rochie de un roz intens, ca să nu zic turbat, s-a așezat la pian și, cântând divin, nu s-a adresat doar auzului, ci și văzului; al meu a regăsit simfoniile cromatice ale lui Renoir sau Whistler.

Maestrul de ceremonii Alexandru Șipa a dansat cu o doamnă și a făcut-o enervant de bine.

Nimeni, absolutamente nadie, n-a făcut playback.

Paul Negoiță și ai lui au ridicat sala în picioare.

Cu ce?

Cu Elvis, bineînțeles!

Așa am terminat Craiova Jazz Festival 2022.

În picioare.

Pandemia, războiul, criza și toți ceilalți cavaleri ai Apocalipsei nu ne-au doborât.

Suntem încă aici și ne bucurăm de viață.

Trei din patru şi parcă tot n-au fost de-ajuns

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Fuse şi duse şi a treia ediţia a Craiova Jazz Festival, însă nu fără urmări benefice pentru mine şi îmbucurător de numeroşii spectatori care au populat sala Filarmonicii „Oltenia” din Craiova în perioada 10 – 13 septembrie 2019.

Am avut privilegiul de a participa la trei dintre cele patru concerte şi, aplicând din nou modelul lui Daniel Kahneman (a cărui figură seamănă cu a lui Tudy Zaharescu, despre care vă voi vorbi mai jos) referitor la structura sinelului, după ce „the experiencing self” s-a delectat în timpul lor, a venit vremea lui „the remembering self” să se lase în voia plăcerii.

Primul dintre concerte i-a adus pe scena Filarmonicii pe cei de la Arya Jazz Band, care mi-au aruncat provocarea de a urmări, pe parcursul a mai multe melodii, dialogul (căci duel nu-l pot numi) dintre flaut şi saxofon. Două instrumente care provin din aceeaşi familie, dar care au pornit pe căi diferite în viaţă: saxofonul a ales viaţa urbană şi mai agitată, mai sonoră, în timp ce flautul a rămas într-un mediu mai blând şi mai bucolic.

Preocuparea mea pentru acest binom sonor nu m-a împiedicat, însă, să gust acel moment de entuziasmantă virtuozitate a interpretului la conga, moment care a smuls exclamaţii chiar şi celor mai placizi dintre spectatori.

Stilul de jazz contemplativ al celor de la Arya Jazz Band m-a pregătit pentru ce a urmat.

În a doua seară, am virat puţin de pe tărâmul jazz-ului pe al unor stiluri înrudite şi am aplaudat până mi-au obosit pălmuţele, reacţie involuntară la dinamismul irezistibil al Ana Mardare – Tudy Zaharescu Jazz & Soul Project. A fost un spectacol în care toate ingredientele au fost la superlativ. Şi când zic toate, toate înseamnă.

Am observat, şi nu un singur caz, în care liniile ondulate şi prezenţa scenică a Anei Mardare au provocat doamnelor şi domnişoarelor din sală tendinţa de a-şi lăsa dragăstoase capul pe umărul partenerului. Romantism stimulat de repertoriul minunat al concertului? Sau simţ de apărare? Discuţia rămâne deschisă.

M-aş putea lansa în laude savante la adresa concertului celor de la Ana Mardare – Tudy Zaharescu Jazz & Soul Project, însă un amănunt personal şi foarte mundan mi se pare mai elocvent. Când am ajuns acasă după evenimentul de la Filarmonică, am hotărât să folosesc timpul rămas pentru operaţiunea de punere în funcţiune a maşinii de spălat pline cu rufe. După cum ştiţi, acestea trebuie puse şi pe sârmă ulterior (dacă nu cumva sunteţi fericiţii posesori ai uneia dintre acelea care le face pe toate, inclusiv să le calce). În timpul acestei manevre, având creierul îmbibat de melodii de la concert, simţeam cum dănţuiesc uşor pe balcon. Bineînţeles, am rămas fidel preceptului „dansează ca şi cum nu te-ar vedea nimeni” şi sper că aşa a şi fost.

Ultima seară a festivalului a urmat tradiţia amplorii celorlalţi ani, reunind pe instrumentiştii de la Oltenia Big Band cu aceia de la Cico’s Jazz Orchestra, formaţie din Germania condusă de românul originar din Craiova Horia-Dinu Nicolaescu.

Ca orice orchestră de anvergură, şi aceasta simbiotică s-a putut aventura pe un tărâm muzical larg, de la reinterpretări în cheie de jazz ale unor arii celebre, precum Spărgătorul de nuci de Ceaikovski sau Nabucco de Verdi, la clasici ai genului, precum Arturo Sandoval (nume care mi s-a întipărit definitiv pe neocortex).

Însă, convins de asentimentul tuturor care au participar la acest spectacol, afirm că o jumătate, dacă nu mai bine, din starea de bine care mă însoţeşte de atunci este meritul maestrului Horia-Dinu Nicolaescu, maestru dirijor, maestru de ceremonii, maestru al cămăşilor, maestru în glume, maestru povestitor şi, în ciuda fizicului pe seama căruia el însuşi nu se sfia să facă haz, maestru dansator.

În persoana sa am văzut una dintre cele mai limpezi ilustrări ale beneficiilor iubirii. Iubirea de jazz şi iubirea de oameni. Din păcate, sunt destui care străbat viaţa fără a trăi nici măcăr pe una dintre acestea. La maestrul Nicolaescu cele două se potenţează reciproc.

Efectul?

1941.

Da, tovarăşi de audiţie şi vizionare, căci voi veţi fi copleşiţi de această dată.

Atunci s-a născut.

Încheieri alambicate nu îşi au locul.

A trecut Craiova Jazz Festival 2019 şi nu îl vom uita.

Acum îl aşteptăm pe cel din 2020.