Visele prind glas

By Iulian in Filme 0 Comment

Există câteva momente epocale în istoria cinematografiei, iar apariția în 1927 a The Jazz Singer este unul dintre ele.

Descrierea rămasă posterității – primul film sonor – este un pic eronată, mai adecvată fiind cea de prim film CU sonor, deoarece această trăsătură se aplică doar unor momente muzicale.

Însă impactul lor este, într-adevăr, semnificativ, așa cum voi detalia mai jos.

Povestea este simplă, propunând un tipar care, de aproape un secol, e uzat de Hollywood cu neverosimil de constant succes.

Fiul adolescent unui cantor evreu foarte credincios din New York tinde să prefere cântece mai lumești, stârnind mânia tatălui. După ce acesta îi trage un perdaf mai puternic, băietanul fuge de acasă și ajunge mare cântăreț de jazz pe alte meridiane.

Întors acasă spre a se reconcilia cu părinții se vede prins între intransigența tatălui, care vrea să îl vadă luându-i locul în sinagogă, și chemarea scenei unde are tot mai mult succes.

O temă familiară, așadar, nu mai târziu de acum câțiva ani CODA câștiga Oscarul pentru o poveste de același fel.

Realizat de Alan Crosland cu toate canoanele unui film mut, The Jazz Singer n-a îmbătrânit prea bine (nici n-avea cum), ba chiar oferă niște momente atât de ridicole, încât bănuiesc că sunt ofensatoare pentru populația de culoare a Americii.

Când cântă melodii de jazz, protagonistul (Al Jolson, un interpret cunoscut în epocă), se boiește negru pe față, dar gura îi rămâne albă, rezultatul fiind o imagine pe care pur și simplu nu o poți lua în serios.

Însă, chiar și în această ipostază hilară, când personajul mut prinde glas, are o loc o transfigurare.

Nu doar a omului fictiv de pe ecran, ci și a spectatorului în care și oase.

Să simți cum una dintre cele mai umane trăsături, vocea, se manifestă plenar trebuie să fi fost o revelație copleșitoare pentru publicului de atunci.

Știu sigur că pentru mine, om din 2025, așa a fost.

Cinematografia este fabrică de vise.

Iar când visele prind glas, devin viață pur și simplu.

De atunci lumea a început să trăiască și în afara corporalității.

Cu toate defectele ei, această dedublare ne-a făcut și ne face mai bogați.

Tristetea unui clovn

By Iulian in Carti 0 Comment

Sunt ani buni de cand mi s-a format opinia ca tagma clovnilor si a saltimbancilor de tot felul cuprinde oameni foarte tristi, iar incursiuni diverse pe taram artistic imi confirma constatarea.

Cea mai recenta intarire a acestei observatii vine din partea cartii de literatura contemporana intitulata Ultimul dans al lui Charlot.

Initial, mi s-a parut ca autorul Fabio Stassi pacatuieste prin faptul ca preia fara prea multa subtilitate supra-structura Seherezadei in construirea romanului: in fiecare seara de Craciun, Charlot/Charlie Chaplin face ce face si pacaleste Moartea, castigand timp pentru a-si depana povestea catre fiul pe care l-a avut la o varsta cand altii sunt deja bunici.

Si intitularea capitolelor cu titlul de „Rola” mi s-a parut o ingrosare dispensabila, menita sa ne aduca aminte, inca o data, ca este vorba despre cinematografie, insa toate aceste neajunsuri au fost compensate de scriitura propriu-zisa a pataniilor personajului principal, care intruneste si rolul de narator.

Ce pare initial o autobiografie romantata a lui Charlie Chaplin devine rapid o incursiune in spiritul vagabondului cu care aceste cineast genial s-a identificat pana la contopire. Peregrinarile sale au ceva din explorarea metafizica din Micul Print de Antoine de Saint-Exupery sau Picatura de Aur de Michel Tournier.

Treptat, Ultimul Dans al lui Charlot isi contureaza doua directii, ca doua sine de cale ferata care se despart si se intretaie periodic.

Pe de o parte, avem elegia lumii muribunde a circului, cu bufonii si acrobatii sai, alegorie pe care o putem extinde la nivelul intregii societati: calatoria cu trenul si tovarasii de drum demonstreaza ca fieare dintre noi are o masca pentru public, uneori mai stravezie, alteori mai opaca.

Pe de alta parte, suntem purtati si in universul tragicomic al debuturilor cinematografiei, avand ocazia sa aruncam o ocheada in spatele butaforiei Hollywood-ului din epoca sa embrionara.

Nu am ras citind aceasta carte, asa cum indeamna Charlie Chaplin pe coperta. Dar m-am simtit bine cufundandu-ma in povestea ei.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au dat voie sa il insotesc pe un Vagabond.