Terre des hommes

By Iulian in Filme 0 Comment

Sunt puțini actorii care au evoluat în conștiința mea mai mult decât Viggo Mortensen.

După rolul foarte plat al lui Aragorn, a explodat cu Eastern Promises, iar apoi a dovedit (și încă o face) o flexibilitate și o disponibilitate pentru inovație fascinante.

Iar abilitatea-i lingvistică este puțin spus impresionantă; de exemplu, în Alatriste, îl joacă imaginat de Arturo Perez-Reverte în spaniolă, natural, fără urmă de dublaj.

În Loin des hommes, își duce și mai departe caracterul de poliglot (îl auzi vorbind în franceză, arabă și spaniolă), precum și aerul acela bărbătesc din Hidalgo, care, pe măsură ce înaintează în vârstă, îl prinde din ce ce în ce mai bine.

Aici este Daru, un francez din Algeria, care își umple viața golită de moartea soției învățându-i carte pe copiii dintr-un sătuc izolat în deșert. Deși departe de vâltoarea revoltei care îi opunea pe adepții independenței autorităților franceze (vezi La battaglia di Algeri), nu scapă de ecourile ei și i se cere să escorteze un localnic care a săvârșit un omor la cel mai apropiat centru urban, spre a fi executat.

Volens, nolens, acceptă, iar odiseea lor îi apropie și îi solidarizează în fața pericolelor care vin din toate părțile.

Mortensen e arid în exprimare, precum deșertul care îl înconjoară, iar parteneru-i de ecran, Reda Kateb, înzestrat actor francez cu origini maghrebiene (are câteva minute tulburătoare în Zero Dark Thirty), este chiar mai taciturn decât el.

Legătura umană care se făurește între ei seamănă întrucâtva cu cea din Green Book și, deși nu are savoarea celei de acolo, este la fel de trainică și de emoționantă.

Ajută și faptul că filmul, scris și regizat de David Oelhoffen după o nuvelă de Albert Camus, e lent așa cum se cuvine, dat fiind relieful în care peregrinarea protagoniștilor și puseele de acțiune au loc.

Peisajele sunt superbe și invită la contemplarea nimicniciei ființei umane singure, dar subliniază și importanța solidarității.

În timp ce admiram formele maiestuoase și nemiloase ale stâncilor și văilor algeriene, mi-am adus aminte de documentarul Extreme Pilgrim, în care Pete Owen-Jones călătorește în lume și experimentează varii forme de viață spirituală și ascetică.

Episodul meu preferat a fost cel desfășurat în deșertul Sinai, în care apare un veritabil anahoret al zilelor noastre, Părintele Lazarus, ale cărui vorbe de la final îmi sunt vii încă în minte:

Te vei întoarce într-un loc plin de lucruri, dar mi-ar plăcea să știu că, oriunde te-ai duce, vei purta cu tine goliciunea deșertului.

Căci se spune, în Evanghelia după Matei, cred, că aceia care rămân până la sfârșit, vor fi mântuiți.

Documentar artistic

By Iulian in Filme 2 Comments

O  pelicula care ia premiul cel mare la festivalul de la Venetia e din start suspect de inclinatii de stanga. The Battle of Algiers nu face exceptie ca tematica, dar ca mod de abordare nu i se poate reprosa nimic chiar si de catre cei mai infocati adepti de dreapta.

Filmul prezinta un fragment din miscarea populara care a condus la independenta Algeriei, precum si eforturile francezilor de a-si pastra stapanirea asupra acestei tari. The Battle of Algiers e o realizare aparte pentru ca are precizia unui documentar, dar face uz de tehnici cinematografice pentru a creea atmosfera.

Evenimentele sunt prezentate la nivel micro, dar impreuna formeaza un tablou foarte sugestiv al modului cum se produce o revolutie: cativa infocati incep sa actioneze la nivel subversiv, recruteaza din ce in ce mai multi oameni, de la simple manifeste ajung la acte de violenta disparate si apoi la unele organizate; autoritatile riposteaza, iar cativa exaltati iau chiar dreptatea in mainile lor. Nu ni se dau insa prea multe explicatii; totul reiese din ce se intampla pe ecran.

Cand privesti The Battle of Algiers te incearca senzatii contradictorii: pe de o parte, esti revoltat si scarbit de ce pot face oamenii semenilor lor (bombe plasate in locuri publice, torturi executate sistematic); pe de alta, esti fascinat de suspansul si tensiunea pe care le degaja imaginile si muzica, admiri maiestria regizorului Gillo Pontecorvo de a exploata unghiurile de filmare si cadrele cand prelungi, cand alerte, savurezi muzica nelinistitoare a lui Ennio Morricone si, pur si simplu, esti uimit de cat de expresivi pot fi niste actori deloc cunoscuti.

Nicio parte implicata in acest conflict sangeros nu este aratata cu degetul; mai mult decat atat, iar asta este, poate, cea mai mare calitate a filmului, fiecare dintre acestea ofera motive pentru a le fi partizan. Ii avem pe algerienii dornici de libertate si de a scutura conditia de servitori, desi stiu ca independenta nu va insemna sfarsitul necazurilor, ci doar inceputul lor; ii avem pe francezi, civilizatie superioara, care stiu ca un popor turbulent si subdezvoltat are nevoie sa fie ghidat si care inteleg sa isi apere cetatenii impotriva oricaror pericole.

Interesanta este si functia pe care o indeplinesc personajele in economia acestui film: naratiunea nu le e dedicata, sunt doar pioni de pe o tabla mai ampla, dar sunt niste pioni extraordinar conturati, pe care nu ai cum sa nu ii remarci si sa nu zabovesti cu atentia asupra lor. Brahim Hadjadj il interpreteaza pe Ali La Pointe, iar figura sa parca aduna in ea toata ingustimea, violenta si daruirea care ii caracterizeaza pe adeptii fanatici ai unei cauze. Jean Martin este colonelul Mathieu, un tip arid, precis si necrutator, care ar putea fi catalogat drept un monstru, dar un monstru care si-a ales partea si pe care o slujeste fara sovaire.

The Battle of Algiers e o bucata de istorie spusa sincer, echilibrat si impresionant. Adica bine.