Desavarsirea unei tragedii

Acum nu mult timp am avut privilegiul sa vad o punere in scena a Antigonei lui Sofocle in cadrul Festivalului International al Tinerilor Regizori de la Craiova si am constatat (din nou) cata universalitate si perenitate a trairilor umane au suprins aceste creatii dramaturgice pe care le numim impropriu antice.

Aceasta senzatie de extatica uimire s-a reactivat la Ilektra, versiunea cinematografica a tragediei lui Euripide, dirijata de un specialist caruia operele vechii Elade i-au fost foarte dragi – Mihalis Kakogiannis.

Electra este un personaj aparte al tragediei antice, pentru ca o regasim la fiecare dintre cei trei mari autori ai perioadei, iar mentalitatile epocii si personalitatea fiecarui scriitor se pot releva din fiecare ipostaza a sa.

Cea de fata, a lui Euripide, o infatiseaza si ca manifest proto-socialist: Electra este maritata cu un taran sarac, dar cu suflet, mare, si, pe langa neostoita sete de razbunare, observam cum descopera si viata de dincolo de zidurile palatului, a oamenilor dintotdeauna, cu truda si comuniunea lor.

In sprijinul acestei idei se observa si o dihotomie stilistica: personajele regale – Electra, Clitemnestra, Egist, Oreste – sunt imbracati teatral si opulent, insa celelalte, precum femeile care compun corul, au un aer atemporal; parca le-am mai vazut in Zorba the Greek sau alte filme si pun ramasag ca se mai pot descoperi in colturi ascunde ale zonelor mai putin turistice ale Greciei.

Aceasta subtila diferenta devine vizibila dupa ce trece socul pe care filmul il declanseaza inca de la inceput. Muzica lui Mikis Theodorakis, montajul si, mai ales, imaginile compuse cu o magica osmoza intre migala si naturalete sunt coplesitoare si, chiar dupa ce te obisnuiesti cu ele, nu inceteaza sa fascineze.

Estetica elaborata de Mihalis Kakogiannis nu stirbeste, insa, cu nimic substanta piesei, care isi urmeaza cursul si dezvaluie acele conflicte morale care ii asigura nemurirea. Intepretarile sunt cele care subjuga vizualul si il fac sa functioneze in acest sens.

In rolul Electrei, Irene Papas este insasi esenta tragismului, asa cum il explica Edith Hamilton in extraordinara carte The Greek Way. Silueta dominanta si interactiunile cu grupul de femei care compun corul realizeaza o superba sinteza intre arta teatrala, asa cum era ea inteleasa in amfiteatre precum cel de la Epidaur, si libertatile pe care le ofera mai tanara arta a cinematografiei.

Desi nu apare decat in doua secvente ale filmului, Aleka Katselli in rolul Clitemnestrei reuseste sa valorifice pe deplin acest ambivalent personaj: odioasa ucigasa a propriului sot si mama indurerata, care n-a uitat cum i-a fost rapita o alta fiica, Ifigenia. Infruntarea dintre cele doua figuri feminine e aidoma a unor doua stihii care se intalnesc si cutremura cerul si pamantul deopotriva.

Mai putin impresionanti sunt Giannis Fertis si Fivos Razi, care ii interpreteaza pe Oreste, respectiv Egist, insa si ei beneficiaza de o confruntare memorabila, compusa cu un veritabil suspans hitchcockian.

Ilektra este sortita a ne demonstra cat de importantele sunt marile opere, mai ales cand intra pe mana unor alti mari artisti.

Savoarea moderna a clasicilor

IfigeneiaCa sa poti aprecia cu adevarat filmul Ifigeneia, n-ar strica sa fi citit in prealabil piesa Ifigeneia. Daca, vorba bancului, n-ai prealabil, poti s-o faci si dintr-o colectie de dramaturgie antica greaca.

Marele regizor Mihalis Kakogiannis (Zorba Grecul) si-a pus talentul si patriotismul in slujba transpunerii pe ecran a piesei lui Euripide: patriotismul l-a impiedicat sa altereze continutul monumentului literar mai mult decat o cer exigentele cinematografiei, iar talentul l-a ajutat sa faca niste alegeri stilistice inspirate. Cea mai importanta a fost decizia de a filma in locuri reale, dar nu recreate, ci in forma de ruina in care se prezinta acum.

Doua imagini imi staruie in minte ca definitorii pentru atemporalitatea superba rezultata din aceasta punere in scena: cortegiul condus de Clitemnestra parasind Micene prin faimoasa poarta cu leii afrontati si Ifigenia urcand trepte mancate de calcar in drum spre locul sacrificiului.

Apropo de sacrificiu, sa vorbim rapid si despre subiectul filmului/piesei: Aheii sunt chititi sa mearga sa o recupereze pe Elena din Troia si sa faca rost de niste prada babana, dar se vad blocati intr-o exasperanta inactivitate, datorata lipsei de propulsoare – recte energie eoliana. Consultand pe un profet, liderul lor, Agamemnon, afla cu groaza ca, pentru a putea ridica ancora, va fi nevoit s-o jertfeasca pe scumpa sa copila, Ifigenia. Sfasiat sufleteste, accepta sa o cheme, sub pretext ca vrea sa o marite cu Ahile (care aici nu e Brad Pitt, repet, nu e Brad Pitt), nestiind ca infipta-i sotie, Clitemnestra, tine mortis sa asiste la maritisul fiicei.

Ca pondere de prim-plan si forta interpretativa, Ifigeneia se poate imparti in trei.

Prima parte ii apartine lui Agamemnon, jucat de impunatorul Kostas Kazakos, care se zbate intre ambitie si sentimente paterne; bucata sa poate fi considerata si o alegorie a capcanei in care se gasesc cei ce detin puterea, care nu pot sa se ghideze dupa propriile valori, ci trebuie sa isi intretina imaginea si sa ii multumeasca pe cei multi pe care isi fundamenteaza aceasta putere.

Ifigeneia2

In a doua, atentia ti-e absorbita de Clitemnestra, mama care pleaca incantata sa isi marite fata si descopera ce soarta ii rezerva chiar tatal ei. Pe Irene Papas o stiu de mult drept o mare actrita, dar aici, in limba ei si intr-o opera pe care, probabil, a simtit-o dintotdeauna apropiata (asa cum un roman simte O scrisoare pierduta, de pilda), da adevarata masura a fortei sale actoricesti. Cum spuneam, Agamemnon e impunator, dar chiar si el se face mic in fata furiei de tigroaica a mamei care, pentru a-si apara odrasla, e hotarat sa infrunte mii de barbati pusi pe ucis.

In a treia, eroina eponina, Ifigenia, isi revendica filmul care, in fond, ii apartine. Tatiana Papamoschou, cvasi-decorativa pana atunci, reda o multitudine coplesitoare de reactii: se roaga pentru viata ei, incearca sa convinga si isi accepta soarta cu un curaj induiosator. Astfel, cand tragi linie, intelegi de ce Euripide a considerat-o pe ea cea mai importanta figura a piesei. In ea se regaseste umanitatea perpetua care uneste arta si creatiile de la inceputul lumii si pana in zilele noastre.

Un film mare se recunoaste si prin modul cum iti modeleaza perceptiile. Intotdeauna am considerat-o pe Clitemnestra drept un personaj negativ, prin prisma a ce face dupa ce Agamemnon se intoarce din razboi. Figura Irenei Papas din finalul filmului nu o scuza, dar e pledoarie convingatoare asupra a ce a motivat-o sa procedeze astfel.

Vai de barbatul pe care il urmareste sotia cu o astfel de privire!

Ifigeneia3

Sperantele democratiei

In destul de haoticul roman al lui Daniel Pennac, Dictatorul si hamacul, exista, la un moment dat, o foarte succinta, dar lucida defintie a unei democratii functionale: mai un general de buna credinta, mai un jurnalist dedicat, mai cativa activisti nebuni, si asa isi poate duce zilele cea mai slaba forma de guvernamant, dar si singura in care merita sa traiesti.

Z regizat de Costa-Gavras vine parca sa o sustina; la momentul cand a fost lansat (1969), povestea asasinatului unui marcant lider de stanga de catre fortele de extrema dreapta si a tentativei de musamalizare a complotului au revoltat si au starnit controverse, pentru ca junta militara din Grecia se afla la putere, iar pentru occidentalii panicati de spectrul comunismului, era un rau necesar stoparii acestuia. Se spune ca Mikis Theodorakis, compozitorul muzicii de fundal, se afla in arest la domiciliu, iar creatia sa a fost scoasa pe ascuns din tara pentru a fi folosita in realizarea filmului.

In zilele noastre, datorita tristei, dar indispensabilei trasaturi umane de a uita ororile, caracterul cutremurator al peliculei lui Costa-Gavras se mai atenueaza si se transforma intr-o superba fresca a etenei lupte dintre dusmanii democratiei si ai libertatii si plapanzii ei aparatori. Are ceva din aerul de documentar artistic al The Battle of Algiers, dar, in cazul de fata, personajele sunt mai clar reliefate si e mai limpede rolul pe care il joaca fiecare in aceasta drama.

Ca urmare, selectia actorilor e facuta cu grija, iar interpretarile sunt fara cusur: militarii sunt politicosi, dar aroganti si le scapara agresivitatea in priviri, cei care le slujesc drept unelte sunt niste degenerati, activistii de stanga sunt aprigi, dar aproape neputinciosi in fata unui aparat represiv bine pus la punct, jurnalistul care contribuie la dezlegarea itelor e agasant, martorii accidentali sunt animati de motivatii puerile.

Se vorbeste mult in Z, exista dialoguri subtile, ambivalente, dar, paradoxal, personajele care atrag cel mai mult atentia se manifesta cel mai putin verbal. Pe Yves Montand il vedem putin, dar seninatatea de martir pe care o afiseaza parca justifica tumultul de dupa asasinarea sa. Irene Papas pare rupta de actiunea principala a filmului si nu dintr-o scapare a scenariului, ci intr-adins, pentru ca asta vrea sa reprezinte: pierderea unei persoane dragi si buimaceala unei astfel de stari.

De departe cel mai interesant personaj este procurorul insarcinat sa cerceteze cazul, interpretat de Jean-Louis Trintignant. Seamana cu Kevin Costner din JFK, numai ca are ochelarii fumurii si, gratie lor, mult timp nu iti dai seama daca e intr-adevar un om al legii sau un om al sistemului. Cand, insa, pozitia-i devine clara, simpatia fata de el creste in valuri.

Mai exista o deosebire intre filmul lui Oliver Stone si cel al lui Costa-Gavras: in JFK investigatia e purtata de un grup care are resursele statului de partea sa, chit ca se confrunta cu o monstruoasa coalitie; in Z, adevarul iese la iveala dintr-o combinatie de incapatanare a celor care il cauta, prostie a celor care il ascund si bun simt din partea celor care ar putea sa nu se amestece, dar aleg sa o faca.

Finalul din Z e tragic, ar fi trebuit sa ma intristeze profund, dar, nu stiu de ce, nu s-a intamplat asa. Poate pentru ca mi-a dat speranta.

That best portion of a good man’s life, his little, nameless, unremembered acts of kindness and of love.

(William Wordsworth)

Dragostea de oameni si dragostea de adevar. Practicate in fiecare zi si democratia chiar are o sansa.

Inclestari romantice

The Guns of Navarone are reputatia unui film solid despre Al Doilea Razboi Mondial. Vazandu-l, n-am putut sa nu ii remarc cateva cusururi, dar nu pot sa neg ca au fost si aspecte pe care le-am savurat pe deplin.

Gregory Peck este un flegmatic capitan ales sa conduca un detasament de comando, cu misiunea de a distruge doua tunuri gigantice, a caror forta infricosatoare si amplasare strategica impiedica flotele aliate sa patrunda intr-un arhipelag grecesc. In echipa de soc mai intra un grec versat (Anthony Quinn), o localnica din Rezistenta, aspra si energica (Irene Papas), un expert in explozibili, responsabil cu glumele englezesti (David Niven), precum si alte cateva personaje pe care scenariul incearca sa le contureze cat mai complex.

Impresia favorabila pe care mi-a facut acest film se hraneste cu precadere din prima sa parte. Timp de vreo ora, ii cunoastem pe protagonisti, ni se insufla senzatia de palpitant prin cateva replici bine plasate despre cat de riscanta este aceasta misiune, iar relatia dintre Peck si Quinn primeste din start un bonus bestial prin promisiunea grecului ca o sa-i faca de petrecanie colegului la sfarsitul razboiului.

Cand operatiunea se pune miscare, are aerul foarte misto si barbatesc al unor tipi unul si unul care stiu ce au de facut si care infrunta natura si oamenii fara sovaiala. Pe masura ce se afunda in teritoriul inamic, lucrurile se complica. Fapt foarte natural, de altfel, numai ca, odata cu inaintarea, incep sa apara si problemele filmului.

Sintetizate, acestea s-ar constitui in incredibila naivitate a personajelor negative, adica a nemtilor. Sunt de acord ca binele trebuie sa invinga raul, dar docilitatea cu care nazistii se comporta in avantajul echipei noastre e prea de tot in anumite momente. Unde mai pui ca engleza lor n-avea pic de accent german. Dar n-am facut vreo tragedie din toate astea, pentru ca as pune acest gen de probleme pe seama unei subtirimi perpetue care caracterizeaza blockbuster-urile.

In fond, asta e The Guns of Navarone. O mega-productie a timpurilor lui, cu un subiect ales de pe un taram batatorit, cu efecte speciale care la vremea lor au impresionat, iar acum, la 50 de ani, tot iti mai smulg un „Ia te uita”, si cu o distributie aleasa pentru a atrage atentia.

Cei trei care o domina au fiecare, singuri sau in tandem, momente de interpretare care le justifica reputatia de granzi nemuritori ai cinematografiei. Continui sa cred ca Gregory Peck a fost cel mai elegant actor care s-a nascut vreodata, iar, in cazul de fata, n-are nevoie decat de o spranceana ridicata si de acea voce care pare ca poate imblanzi si o fiara, pentru a fi perceput drept figura centrala a filmlui.

David Niven este intruchiparea perfecta a farmecului englezesc, chiar si cand acesta consta doar in glume slabute, iar Anthony Quinn domina cateva scene de efect, printr-o combinatie de vitalitate si inteligenta, ambele pe fondul unui aer de grec veridic (nu cred ca e o intamplare ca, la vreo trei ani dupa, Quinn a fost ales sa joace in Zorba Grecul, filmul datorita caruia cei mai multi au uitat ca e mexican si n-are nicio treaba cu noua Elada).

Cu toate scaparile lui, The Guns of Navarone este ca orice blockbuster cat de cat reusit: ofera multe, pentru multi.