Pentru ciufuții care nu îl vor pe Nolan

Ne mai despart doar câteva zile de lansarea filmului-eveniment al anului, The Odyssey al lui Christopher Nolan.

Și, deja, o mare parte a omenirii refuză să îl vadă, ba mai mult, deja știe că e mizerabil.

Asta, doar pentru că regizorul a făcut niște alegeri de distribuție discutabile, deși, în ultimă instanță, e dreptul lui inalienabil de artist de a proceda cum trebuie.

Fiecare e liber să procedeze cum crede, inclusiv aceia care boicotează această ecranizare a poveștii lui Homer, dar cumva îmi pare rău că se lipsesc de ea, așa că le readuc aminte că există o alternativă.

Nu e nici pe departe perfectă, dimpotrivă, dar, chiar dacă își vădește vârstă, încă are merite.

Este vorba despre The Odyssey din 1997, producție realizată pentru televiziune de Andrei Konchalovsky și avându-l pe Armand Assante în rol principal.

Numele reputatului regizor contrabalansează faptul că filmul era destinat micului ecran, cu limitările de buget aferente (sunt înainte de era când Netflixul a schimbat jocul cu bani grămadă în miniseriile sale).

Rezultatul este o poveste deseori depășită vizual, căreia îi lipsește simțul grandorii pe care îl va avea, probabil, cea a lui Nolan, dar care are beneficiază destule secvențe de efect din punct de vedere dramatic.

Problema mai acută este la scenariu, care păstrează momentele emblematice (cu lipsa impardonabilă, a celui cu sirenele), dar care simplifică toată poezia lui Homer și o transformă într-un suită de replici aproape funcționale.

Actorii mari din distribuție o scot la capăt cumva, dar cei minori sau mai puțin înzestrați se prăbușesc acut în ridicol.

Armanda Assante își pune charisma și virilitatea la bătaie, dar e departe de a inspira aerul că e cel mai isteț dintre greci.

Fidela-i Penelopa e Gretta Scacchi, când expresivă, când nu prea.

Isabella Rosellini drept Atena are o prezență veritabil demiurgică.

Vanessa Williams e Calypso și e senzuală cât cuprinde, dar o prefer pe Circe a lui Bernadette Peters, distinsă actriță de pe Broadway, care, după calculele mele nerușinate avea cam la 50 de ani la momentul realizării producției, dar care inspiră senzualitate prin toții porii.

Irene Papas e aprigă ca mamă a lui Odiseu, iar pe Christopher Lee ca Tiresias n-apuci să îl vezi bine, pentru că e înconjurat de flăcări digitale date la maxim.

În doar câteva minute de prezență scenică, Michael J. Bollard reușește să se facă remarcat ca Boreus, bonomul zeu al vântului din nord.

Cei care reușesc să-și întrupeze rolurile cel mai consistent sunt Geraldine Chaplin ca Eurycleia, doica dedicată a lui Odiseu, și Eric Roberts drept Eurimah, pretendentul cel șmecher la mâna Penelopei.

Între el și sclava Melantho e un erotism mai convingăror decât între Odiseu și consoarta sau damele zeiești pe care i le scoate soarta în calea către Ithaca.

Mă hrănesc cu speranță că, văzând această versiune, ca și pe aceea din 1954 cu Kirk Douglas, o parte mai rațională din contestatarii lui Christopher Nolan vor înțelege că orice cineast care ne blagoslovește cu o versiune a acestei povești nemuritoare nu e vreun agresor al lui Homer, ci devine Homer însuși.

E cel care ne cântă eternele zbaterile ale omului în a înfrunta și deșira firul altfel decât îi urzesc Moirele.

Io votez cu Ralph Fiennes!

Gata, știu cu cine votez!

Cu Ralph Fiennes, să ia într-un final Oscarul, pe care și-l adjudecă definitiv cu rolul din Conclave.

De fapt, nu cred că se poate nimeri vreun film mai adecvat acestei perioade electorale decât această poveste a procesului alegerii unui nou papă, asemănător mașinațiunilor unui congres de partid politic, dar asezonat cu chestiuni de credință și etică.

Protagonistul e cardinalul însărcinat organizării acestui conclav, iar munca pe care o depune cu abnegație îl pune în fața unor descoperiri tenebroase și a unor crize de conștiințe dureroase.

Ca interpretare, Ralph Fiennes e expresia preciziei infinitezimale care caracterizează întregul film.

Când e autoritar, când e apăsat de îndoieli, când e surprins, când e mușcat de viermele ambiției, când e dezamăgit. Totul e perfect dozat, totul e perfect potrivit prezenței scenice pe care i-o știm de atât timp.

Îl ajută și faptul că Edward Berger (responsabil și pentru Im Westen nichts neues) îi acordă prim-planuri cam pe toată durata peliculei.

Conclave este, însă, chiar mai mult decât rolul demiurgic al lui Fiennes. Cu documentare vrednică de o producție BBC, regizorul induce suspansul prin cadre a căror simetrie poate fi măsurată cu rigla unui Pitagora, cu decupaje ale unui croitor de pe Savile Row sau cu un joc al luminilor și umbrelor ca de Caravaggio.

Coloana sonoră are aceeași stilistică precum cea din precedenta sa producție, însă, dacă acolo alternanța asta de liniște cu sunete disparate și stridente mi se părea agasantă, aici îi servește impecabil pentru a spori tensiunea unui film în care nimeni nu aleargă, nimeni nu se agită, dar toți complotează.

Dominant ca un suveran pontif, Ralph Fiennes este înconjurat de un întreg colegiu de prestații actoricești remarcabile – Stanley Tucci, John Lithgow și Isabella Rossellini, care, prin câteva momente scurte, dovedește că e fiica ilustrei ei mame nu doar prin înfățișare, ci și prin talent.

La un moment dat în Conclave, în cadrul unei ședințe electorale ad-hoc, unul dintre cardinali se vaită că au de ales răul cel mai mic.

Eminențele voastre, noi, urmașii carpato-danubiano-pontici ai Romei unde vă aflați, știm cum e de vreo trei decenii încoace.

Așa că nu vă mai jeluiți atât.

Acum mă scuzați, mă duc să mă înscriu în Academia Americană de Film, să pot să votez pentru Oscarul lui Ralph Fiennes.

Cand moartea nu te lasa sa traiesti

fearless2Nu credeam sa-nvat a muri vreodata.

Ce m-a chinuit Oda (in metru antic) in liceu (sau gimnaziu, la naiba, asa de batran sunt?) si versul ei de debut, pentru care s-au consumat tone de cerneala si s-au articulat mii de cuvinte.

Acum, dupa ani si ani (chiar asa de batran sunt?) am gasit o oarecare noima modului cum isi incepe Eminescu poezia.

Prilejul a fost un film pe nume Fearless, regizat de reputatul Peter Weir. Subiectul se invarte in jurul traumelor si manifestarilor deviante ale supravietuitorilor unui accident aviatic.

Firul narativ principal ii apartine lui Jeff Bridges, iar cel secundar lui Rosie Perez, un caz aproape unic de actrita careia ii tii minte mai degraba vocea.

Povestile celor doi converg la un moment dat si se indreapta accelerat catre momentul izbavirii.

Izbavirea de ce?

Asta e cheia filmului si marea lui problema.

Demersul de a reda filmic trairile post-traumatice este unul laudabil si deloc usor, insa, dupa un inceput promitator din punct de vedere stilistic (cadrele exagerat de apropiate si hipnotice ale corpului lui Jeff Bridges sunt marca unui veritabil autor de cinematografie), Fearless aluneca pe panta patetismului si a ostentativului.

fearless3

Pentru prima data de cand il stiu, Jeff Bridges mi s-a parut agasant. Nici scenariul nu l-a ajutat, nici modul cum a pus in practica trairile de care era responsabil. Prea multa fixitate a privirii, prea multa stridenta in manifestari.

Foarte dubios mi s-a parut si modul in care se hotaraste sa o vindece pe suferinda interpretata de Rosie Perez, ca sa nu mai zic de pseudo-idila pe care o leaga cu aceasta, in conditiile in care acasa il asteapta superba Isabella Rosellini (parca niciodata trasaturile acesteia nu mi-au adus aminte mai mult de faptul ca e fiica lui Ingrid Bergman).

Ce rezista oricarui fel de test, fie de timp, fie de calitate, sunt scenele cu accidentul aviatic propriu zis, raspandite pe tot parcursul filmului. Nu stiu daca tot ce reda Peter Weir aici sunt chestiuni realiste, dar dramatice si dureroase sunt sigur. E distanta de doua decenii intre regia australianului si cea a lui Zemeckis din Flight, insa nu e nicio diferenta in privinta impactului emotional pe care il genereaza.

fearless1

Am sa produc si o morala a acestui articol, in ton cu Fearless, adica ambigua: cateodata e bine sa mori de tot, ca sa inveti sa traiesti din nou.