Arivistul și muribunda

În comparație cu belelele naționaliste care au urmat, perioada în care Imperiul Austro-Ungar a ținut mai multe popoare central și est-europene într-un echilibru precar este privită cu nostalgie.

Nostalgie accentuată și de faptul că a generat muzica nemuritoare a valsurilor, precum și rafinamentul balurilor cu doamne elegante și domni spilcuiți.

Ca umil ucenic al muzei Clio, știu că acestea sunt iluzii pe care le conferă depărtarea în timp, însă, chiar și așa, tot am tresărit când pe genericul de început de la Oberst Redl s-a auzit Marșul Radetky, a cărui vivacitate încheie Concertul de Anul Nou de la Viena și ne dă speranță să purcedem în necunoscutele unei noi mișcări de revoluție a Pământului.

Mi s-a părut ceva sarcastic la a-l folosi atunci și acolo.

Rapid am aflat și de ce, iar calitățile peliculei lui István Szabó m-au convertit la iconoclasmul elegant pe care îl manifestă.

Povestea este a personajului eponim, colonelul Redl, și a ascensiunii sale în rândurile armatei austro-ungare spre amurgul monarhiei dualiste.

Ambiția de a reuși și de a se afirma nu e o trăsătură rară în istorie, dar expresia de aici are nuanțe foarte elocvent surprinse.

Redl este galițian, adică din cea mai rău văzută provincie a imperiului.

Redl are sânge evreiesc, iar antisemitismul, deși deloc fățiș, se manifestă inclusiv în acest conglomeratul multinațional cu pretenții de toleranță.

Redl este homosexual, iar asta e inacceptabil într-un mediu cazon.

Nu e de mirare astfel că Redl este dornic, este scrupulos, este exagerat de loial unor idealuri muribunde și că, mai presus de toate, se simte în permanență nelalocul lui.

Toate aceste ambivalențe sunt redate strălucit de Klaus Maria Brandauer, ale cărui imense disponibilități actoricești îmi erau deja cunoscute din Mephisto.

Ba chiar îndrăznesc să spun că, deși acel film este considerat vârful colaborărilor dintre Szabó și Brandauer, iar interpretarea acestuia din urmă are acolo mai mult teren de desfășurare, Oberst Redl este o realizare mai echilibrată și mai subtilă.

Ce ne oferă Brandauer este practic un impecabil studiu de caz asupra acelei senzații de inadecvare pe care o descrie foarte ilustrativ Meg Jay în Supernormal.

Adăugăm la asta fastul costumelor și al decorurilor și rezultă acea minunată exploatare creativă a istoriei prin care cinematografia atinge atât universalul, cât și particularul.

Tot cinematografia este și cea care răstoarnă percepții încetățenite.

V-am pomenit deja de Marșul Radetky, iar asta se aplică și figurii Arhiducelui Franz Ferdinand, a cărui asasinare la Sarajevo a declanșat Primul Război Mondial. Aura de martir și de părere de rău cu care l-a învăluit posteritatea sunt puternic zdruncinate, însă, de aerul antipatic pe care i-l conferă Armin Mueller-Stahl, un mare actor de compoziție, de neuitat în Shine sau Eastern Promises.

Sper să mai aud Marșul Radetky în multe zile de 1 ianuarie de acum încolo.

Știu că îmi va plăcea la fel de mult.

Dar o să și zâmbesc puțin amar, aducându-mi aminte de Oberst Redl.

Pact cu diavolul in directie inversa

Mephisto1Am tinut mortis sa scriu despre Mephisto imediat dupa piesa Richard III a nemtilor de la Teatrul Schaubuhne, pentru ca, in mintea mea, sunt strans legate, iar nodul este format de interpretarile protagonistilor.

Despre Lars Eidinger va invit sa cititi mai jos, aici ma voi ocupa de Klaus Maria Brandauer si capacitatea sa supraomeneasca de a se prezenta in atatea ipostaze, incat nici n-are sens sa le comentez, ci doar sa le enumar: revoltatul, blazatul, dansatorul, cabotinul, protectorul, umilul, ipocritul, rasfatatul, sovaielnicul, oportunistul, seducatorul. Dincole de varietate, ce impresioneaza la prestatia lui Brandauer e puritatea acestor atitudini, faptul ca le distingi cu usurinta, de parca ar fi un curs aplicat de identificare a trasaturilor faciale si a tonalitatii.

O editie speciala a emisiunii lui Catalin Stefanescu l-a avut invitat pe Klaus Maria Brandauer, iar cu aceasta ocazie m-am lamurit ca nu e un om care este si actor, ci este un om-actor. E interpretare in tot ce face si spune, chiar si cele mai banale subiecte devin prilejuri de divertisment pentru cei ce il urmaresc.

Mephisto3

Cu subiectul sau subtil, Mephisto i-a exploatat la maxim versatilitatea: un actor de provincie e incorsetat de canoane si cadrul restrans in care isi desfasoara activitatea, merge la Berlin, intra in lumea buna, cunoaste gustul succesului, in special cu rolul diavolului care il ispiteste pe Faust, insa se vede la randul lui nevoit sa incheie un pact cu necuratul, pe masura ce nazismul pune stapanire pe Germania. Aceasta ambivalenta a postùrilor in care se vede pus protagonistul este cheia filmului si cea care naste intrebari referitoare la dependenta arta-putere si la rolul artistilor in societate.

Mephisto2

Si pentru ca e greu de raspuns in mod absolut la astfel de interogatii, o creatie grandioasa in desfasurare precum Mephisto are un final pe masura – memorabil si ambiguu.

Regia lui Istvan Szabo are un mare merit: face insesizabile salturile in timp, intr-un moment il vezi pe actor cerand un rol si, imediat, il vezi deja interpretandu-l si primind elogii.

Cand ai un decupaj atat de mestesugit, cand ai o scenografie de toata frumusetea si un actor precum Klaus Maria Brandauer, cum sa nu fi rasfatat de critici, public si posteritate, chiar daca te cheama ca pe Uciga-l Toaca?

Mephisto4