Witches are Bitches

By Iulian in Filme 3 Comments
James Franco, you lucky son of...

James Franco, you lucky son of…

Au englezii un cuvant – Schmaltz – care, pe langa rezonanta adorabila, mai are si un sens demn de stiut, ceva gen o tocatura amestecata de sentimentalisme inutile si clisee ultrauzitate. Schmaltz-ul m-a urmarit in multe escapade de-ale mele cinematografice, deci nu ma mir cand il intalnesc.

Craiova merge incet, dar ondulat, pe drumul modernizarii; o borna in acest traseu este noul cinematograf 3D Colours, al carui invitat am fost pentru a viziona avanpremiera filmului Oz the Great and Powerful, un prequel la povestea incantatoare a micutei Dorothy, despre cum vrajitorul eponim a ajuns mare si tare in Orasul de Smaragd.

Stiti deja ca tehnologia 3D nu a fost vreun motiv de incantare pentru mine pana la Life of Pi, cand am inceput sa prind speranta ca se poate ralia artei filmului si nu doar o stirbeste in favoarea senzatiilor. Genericul lui Oz the Great and Powerful e bucata care pune cel mai mult in valoare echipamentele celor de la 3D Colours, e promitator, dragut si stilat si te imbie sa te cuibaresti si mai apasat in scaunele cele confortabile, in asteptarea actiunii ce va sa vie.

Pastisarea cromaticii din The Wizard of Oz (cu alb-negru pentru lumea reala si culori intense pentru cea fantastica) n-a fost o surpriza, era nevoie de un liant cu ilustrul predecesor. Dupa ce acesta este cimentat prin niste efecte 3D cam prea apasate (Uitati ce putem face cu rosu! Si cu verde! Si cu albastru!), apare prima felie de Schmaltz.

Prima din multe, care se vor succeda pana la final, cand se si vor ingrosa rau de tot, conturand povestea escrocului cu inima buna, care, fara voia lui, e pus in situatia de a face pe eroul (cine nu simte ca toata treaba asta ii e familiara, chiar e un sihastru intr-ale filmelor). Intre feliile de Schmaltz se mai strecoara niste replici reusite, doua personaje simpatice – o maimuta inaripata si o fetita de portelan – si trei tipuri de bunaciuni:

1. Bunaciunea inteligent-dominatoare: Rachel Weisz. Si in The Mummy, desi pare fragila, tot afurisita e, ca sa nu mai vorbim de The Constant Gardener sau Agora. Weisz beneficiaza de cea ampla gama de reactii de redat, pe care le executa cu talentu-i deosebit, realizare pulverizata, insa, de ridicolul zbor vrajitoresc vertical si de gesturile cu mana care mi-au adus aminte de Liar, Liar si de THE CLAWWW!

OZ2

2. Bunaciunea angelinajoliana: Mila Kunis. Adica aceea care prin ochi, urechi, par, ridicari din gene, mers s.a.m.d. te invita sa o f…latezi cu un compliment. La un moment dat in timpul filmului, Mila Kunis sufera o transformare coloristica, dar care ii lasa decolteul intact. Concluzia: verzi sa fie, barbatii tot acolo ajung cu privirea.

OZ3

3. Bunaciunea pisicesc-exigenta: Michelle Williams. Blonda care a interpretat-o excelent pe Marlyn Monroe renunta la sofisticarii si recurge la alternari de priviri galese cu unele pline de repros; meritul ei major este de fi cea mai sexi captiva cu bratele atarnand intr-o parte si intr-alta, fapt ce a starnit sadicul din  mine, care a spus in gand: Mai tineti-o asa cateva minute, va roooog!

OZ4

Toate aceste trei vrajitoare se dau la James Franco Oz, care alterneaza si el momentele in care isi demonstreaza inzestrarea actoriceasca cu altele in care afiseaza un exagerat ranjet cabalin. Cand spun ca se dau la el, nu exagerez cu nimic. Lascivitatea celor trei farmazoane devina atat de transparenta, incat replicile badaranesti mi-au iesit pe gura fara voia mea, totul culminand cu reunirea celor doi (nu conteaza care) in care remarca ei („E prea stramt aici!”) mi-a reamintit de bancul cu Bula si Savista, urata satului.

Despre efectele 3D, numai de bine, sunt cu duiumul si ostentative, de la monezi la sulite si indeobste cam tot ce poate zbura si e contondent pentru privitor.

In ultima instanta, Oz the Great and the Powerful este un test simplu de personalitate masculina: Pe care bunaciune o preferati?

Eroic fara cuvinte

By Iulian in Filme 7 Comments

Rise of the Planet of the Apes m-a surprins in doua directii: de la Inception incoace nu mi-au mai fost depasite atat de mult asteptarile; de la The Last Samurai incoace n-am mai dat peste vreun film eroic care sa ma entuziasmeze intr-atat.

Ce este un film eroic? Gladiator, Braveheart, The Last Samurai. Ce nu este un film eroic? 300, King Arthur, The Last Legion. Nu ma afund in detalii despre de ce am pus pe unele intr-o categorie, iar pe restul in cealalta, va puteti da seama si singuri. Cert e ca filmul eroic infatiseaza povestea unui individ cu calitati exceptionale, pe care circumstantele il aduc in situatia de a-i conduce pe altii, de obicei in lupta pentru idealuri inalte – onoare, libertate, dreptate – de multe ori cu sacrificii supreme.

Un film eroic reusit e un intreg in care e absolut necesar ca partile, scenariul, actorii si muzica (esentiala) sa conlucreze impecabil. Exact asta se intampla in Rise of the Planet of the Apes.

Ideea filmului e veche si a generat destule reincalziri ale acestei ciorbe, fapt ce avea potential de a pune probleme realizatorilor, care au eludat-o insa in mod admirabil: nu s-au preocupat de ea decat pentru a bifa obiectivul setat in titlu – sa explice inceputul procesului prin care oamenii si-au luat-o pe coaja, iar maimutele au ajuns la putere. Tinand minte tot timpul ca asta le e menirea finala, s-au putut preocupa de filmul propriu zis care, la o adica, s-ar fi putut intitula si Rise of the Planet of the Quokkas (stiti bancul cu „daca imi dai o bucata de blana iti spun”?)

Foarte pe scurt, apocalipsa se intampla pentru ca oamenii (de la o companie farmaceutica, noii nazisti ai cinematografiei in ultima vreme) fac experimente pe cimpanzei si le inoculeaza un virus care le creste formidabil inteligenta, toate cu speranta ca vor descoperi un leac pentru Alzheimer. Omul de stiinta care se ocupa de asa ceva e James Franco, manat fiind si de dorinta de a alina suferinta tatalui sau (John Lithgow), lovit de aceasta cumplita boala.

Intamplarea face ca un experiment esuat sa-l puna in postura sa ia acasa un pui de maimuta de laborator, adorabil si lipsit de aparare, care, cu timpul, ajunge sa faca parte din familie. Botezat Caesar, cimpanzeul vadeste o inteligenta care o depaseste cu mult pe a oamenilor, dublata de agilitatea specifica speciei sale. Alte intamplari pe care nu o sa le amintesc, pentru ca si asa mi se pare ca m-am intins prea mult si nici macar n-am ajuns la partea care ma intereseaza in mod deosebit, il trimit pe Caesar intr-un univers concentrationar brutal, in care cunoaste violenta oamenilor si abuzurile la care sunt supusi semenii sai. Simtindu-se parasit de stapanii si prietenii sai umani, Caesar se transforma treptat intr-un om, pardon, cimpanzeu, hotarat sa isi infrunte si schimbe destinul.

Pana atunci apreciasem regia curata, interpretarile (cu un plus pentru veteranul John Lithgow si un minus pentru decorativa Freida Pinto in rolul gagicii lui James Franco), dar cand Caesar (ale carui expresii faciale apartin cui altcuiva decat uimitorului Andy Serkis) incepe sa ia aminte la ce exista in jurul sau, sa actioneze si sa isi faca prieteni, atunci am inceput sa simt acea usoara dilatare a cutiei toracice despre care stiu, fara dubiu, ca insoteste o stare de incantare la un film.

Filmele eroice mai o caracteristica: au scene grandioase, chiar daca nu sunt de amploare. Ganditi-va la confruntarile dintre Russell Crowe si Joaquim Phoenix sau la discutiile dintre Tom Cruise si Ken Watanabe; ceva asemanator avem si in Rise of the Planet of the Apes, numai ca sunt, nota bene!, fara cuvinte. Foarte greu de realizat asa ceva, dar regia, muzica si extraordinarele expresii faciale ale lui Andy Serkis compenseaza pe deplin.

Ca orice film eroic, trebuie sa existe si o batalie epocala, spre final. Exista, intr-adevar, si reprezinta o asa desteapta si coerenta desfasurare de forte din partea maimutelor, cum n-am vazut nici in cei trei mari pe care i-am pomenit la inceput.

Rise of the Planet of the Apes a fost categorisit ca „summer blockbuster”. Eu l-am vazut iarna, dar tot a reusit sa ma incalzeasca la suflet.