Să privim pictura! (CXXXIX)

Fata cu mangal

Georges de La Tour a fost maestrul clarobscurului, al jocului luminilor și umbrelor care transformă orice scenă, inclusiv prinderea unui purice într-un moment sublim.

Însă, de regulă, picturile sale sunt mai degrabă hieratice, vizează un mesaj de frumusețe platonică, sustrasă umanității pe care o emană cele ale contemporanului Frans Hals bunăoară.

Nu însă și aceasta, intitulată Fata cu mangal, pe care am regăsit-o în cadrul expoziției dedicate de lui de La Tour de la Muzeul Andre Jacquemart, pe care am evocat-o și în alte rânduri.

Și aici stăpânirea luminii și a efectelor ei picturale este desăvârșită. Acei cărbuni par încinși organic, trezind acea senzație ambivalentă de confort termic, dar și de teamă că, atingându-i, o să suferi.

Însă elementul meu favorit este gestul de a sufla al eroinei.

Respirație este viață, deci și acest tablou o capătă, iar artistul are grijă să nu ratăm acest amănunt, luminând chipul personajului feminin și stabilim o relație diagonală între cele două părți esențiale ale operei.

Mai mult, vagul decolteu care împărtășește lumina emanată de mangal ne inspiră (jocul de cuvinte e deliberat) să ne imaginăm cum pieptul se umflă în actul vital al respirației care alimentează suflul fetei.

Un obiect neînsuflețit de acum sute care palpită de viață chiar și acum.

Un triumf asupra timpului.

Să privim pictura! (CXXVII)

Sfântul Gheorghe luptând cu balaurul (fragment)

O pictură este, prn excelență, un obiect static.

Mai călătorește când și când, pe la diverse expoziții temporare, dacă se îndură muzeul care o deține să o lase să plece.

Altminteri, ceea ce spune vizitatorilor este valoarea ei intrinsecă la care se adaugă experiențele și cultura fiecăruia.

Mie, de pildă, tabloul de la Muzeul Jacquemart-Andre din Paris intitulat Sfântul Gheorghe luptând cu balaurul mi-a prilejuit un amplu moment de contemplație tocmai printr-un elementul marginal al său, cel din imaginea de mai sus.

Sau poate că nu e marginal, ci e un joc iscusit al lui Paolo Uccello, care reda încleștarea biblică în mod semi-naiv, cu preocupare mai degrabă pentru perspectivă și pentru dinamică, pentru ca în cealaltă să se concentreze pe un peisaj și pe acest personaj feminin căruia i se acordă o atenție aparte.

Rochia e migălos realizată și se simte plăcerea artistului în a o lasă să se atingă pământul și să foșnească la atingere.

La scurt timp după vizita în muzeu și după ce am trăit această sublimă (și, zic eu, deliberatp) abatere a atenției de la subiectul principal al picturii, am văzut filmul Hamnet al lui Chloe Zhao.

Un element vizual distinctiv al acestuia este rochia roșie a protagonistei jucate cu desăvârșită intensitate de Jessie Buckley.

Oriunde ar fi și orice s-ar petrece în scenele în care apare, rochia ei roșie e primul lucru pe care îl remarci.

De aceea, îmi place să cred că oricine va păși în sala de la Jacquemart-Andre care găzduiește tabloul lui Uccello și care va fi văzut filmul înainte va rămâne pironit, amintindu-și de momentele de grație care au avut în prim-plan această rochie roșie.

Și uite-așa, o pictură care nu pleacă nicăieri se îmbogățește permanent, îmbogățindu-ne și pe noi odată cu ea.