O pictură este, prn excelență, un obiect static.

Mai călătorește când și când, pe la diverse expoziții temporare, dacă se îndură muzeul care o deține să o lase să plece.

Altminteri, ceea ce spune vizitatorilor este valoarea ei intrinsecă la care se adaugă experiențele și cultura fiecăruia.

Mie, de pildă, tabloul de la Muzeul Jacquemart-Andre din Paris intitulat Sfântul Gheorghe luptând cu balaurul mi-a prilejuit un amplu moment de contemplație tocmai printr-un elementul marginal al său, cel din imaginea de mai sus.

Sau poate că nu e marginal, ci e un joc iscusit al lui Paolo Uccello, care reda încleștarea biblică în mod semi-naiv, cu preocupare mai degrabă pentru perspectivă și pentru dinamică, pentru ca în cealaltă să se concentreze pe un peisaj și pe acest personaj feminin căruia i se acordă o atenție aparte.

Rochia e migălos realizată și se simte plăcerea artistului în a o lasă să se atingă pământul și să foșnească la atingere.

La scurt timp după vizita în muzeu și după ce am trăit această sublimă (și, zic eu, deliberatp) abatere a atenției de la subiectul principal al picturii, am văzut filmul Hamnet al lui Chloe Zhao.

Un element vizual distinctiv al acestuia este rochia roșie a protagonistei jucate cu desăvârșită intensitate de Jessie Buckley.

Oriunde ar fi și orice s-ar petrece în scenele în care apare, rochia ei roșie e primul lucru pe care îl remarci.

De aceea, îmi place să cred că oricine va păși în sala de la Jacquemart-Andre care găzduiește tabloul lui Uccello și care va fi văzut filmul înainte va rămâne pironit, amintindu-și de momentele de grație care au avut în prim-plan această rochie roșie.

Și uite-așa, o pictură care nu pleacă nicăieri se îmbogățește permanent, îmbogățindu-ne și pe noi odată cu ea.