Zoomenie pentru toate încrengăturile

Primul film Zootopia a fost un șoc mondial dintre cele mai plăcute.

Cei de la Disney și-a adus aminte că au o tradiție a capodoperelor animate care precede cu mult portofoliul Pixar pe care și l-au însușit la un moment dat și, cu un efort conjugat de creativitate, umor, documentare și calitate a execuției, au scos un film irezistibil.

Pentru o continuare, aveau o sarcină deopotrivă de grea și ușoară.

Grea, pentru că asta e soarta oricărui al doilea film.

Ușoară, pentru că nu aveau decât să utilizeze aceeași bogăție faunistică, aceeași abundență de referințe culturale și contemporane și aceleași idealuri generoase, iar rezultatul avea să fie devorat de mamiferele umane de pe tot globul.

Zis și făcut.

Zootopia 2 ne aduce din nou în prim-plan ineditul cuplu de investigatori format din iepurița volubilă Judy Hopps (Ginnifer Goodwin) și vulpoiul șmecher Nick Wilde (Jason Bateman), care au de înfruntat oprobriul publicului animalier pentru a repara o fărădelege de acum mai multe generații și a preveni ca tundra înzăpezită a lincșilor să nu se extindă peste zona reptilelor.

De apreciat că filmul realizat de Jared Bush și Byron Howard extinde aria zoologică a personajelor spre marea grupă a acestor viețuitoare pe care le numim cu sânge rece și care, de ce să nu recunoaștem, ne provoacă un disconfort mental întreținut de mitologii milenare.

Revedem cu maximă plăcere personaje emblematice din prima peliculă, dar cele noi ne captivează cel mai mult, în special cele din rândul nou abordatelor încrengături.

Ke Huy Quan, puștiul de odinioară din Indiana Jones and the Temple of Doom și îndreptățit oscarizat pentru Everything, Everywhere, All at Once, e Gary De’Snake și e adorabil chiar fără să-l vedem, iar mi hombre Danny Trejo are genul acela de apariție care fură atenția de la protagoniști. Ce e și ce face vă las pe voi să descoperiți, nu vă spun decât că numele lui este, cum altfel, Jesus.

Intelectual vorbind, Zootopia 2 reușește o performanță rarisimă: să ia în răspăr, dar și să prezinte beneficiile a ceea ce numim psihoterapie și dezvoltare personală.

Mai e și antrenant cât cuprinde, iar pentru spectatorii din toate categoriile de vârstă, dar chiar toate, e un mod de a ne reaminti cât de diversă și frumoasă este viața pe pământ.

Ca parte a ei, suntem datori să o protejăm și să o iubim.

Așa cum ne spun chiar Judy:

The world will never be a better place if no one is brave enough to do the right thing.

There’s no business like sports business

Nu ascund că Air m-a cucerit încă de la primele secunde, când se aud acordurile acelea olimpiene de chitară din Money for Nothing ale celor de la Dire Straits.

Iar când melodia își dezlănțuie sonoritatea legendară, iar genericul înlănțuie dinamic un potpuriu de evenimente și figuri de ani ’80, foarte cunoscute mie, dat fiind etatea, s-a risipit orice fărâmă de scepticism față de povestea asta pe care a hotărât Ben Affleck să ne-o aducă pe marele ecran.

Poveste care, să recunoaștem, rezumată în cuvinte, nu se constituie în cea mai incitantă premisă.

Deși de succes la capitolul încălțări de alergat, compania Nike vrea să conteze și în baschet, iar pentru asta echipa de marketing se dă de ceasul morții să îl aducă în ograda proprie pe steaua nou arzătoare a acestui sport, Michael Jordan.

Am căscat când am văzut reclama filmului, casc chiar și acum, scriind rezumatul de mai sus.

Dar n-am căscat deloc pe parcursul peliculei, pentru că nu m-a lăsat Ben Affleck deloc.

Întors la acea ipostază la care se pricepe atât de bine (la Argo încă eram surprins, acum nu mai e cazul), regizorul ia scenariul deștept, amuzant, bipartizan ideologic (virtuțile capitalismului + Black Lives Matter) și motivațional în limite foarte decente al lui Alex Convery și îl pune în scenă cu un simț al dramaticului atât de alert, încât te ține în priză, de parcă ar fi vreo cursă contra cronometru esențială pentru omenire, pentru vreun vaccin sau o soluție la încălzirea globală.

Practic, deși vedem sport doar fugitiv, Air are toate ingredientele unuia.

Terenul de joc este corporația, cu jucătorii și regulile ei, cu îndrăzneala necesară performanței și cu necesitatea lucrului în echipă.

Iar mingea este dialogul, cu care actorii jonglează și driblează ca un Zidane sau Ronaldinho în vremurile de glorie.

Cu stilu-i sergiunicolaescian deja cunoscut, Affleck își acordă o partitură, dar pe care nu se sfiește că o îmbrace într-o ușoară caricatură, semn că s-a mai înțelepțit de la Argo încoace.

Și cui altcuiva îi putea încredința banderola de protagonist decât bunului său prieten, Matt Damon?

De competența acestuia nu se mai îndoiește nimeni, însă tot am fost impresionat de sufletul pe care îl pune în rol, mai ales în momentul discursului aceluia apoteotic, de la care politicienii și psihologii și oamenii de vânzări ar avea câte ceva de învățat. Sper să n-o facă, totuși.

Dar meritul cel mai mare al lui Affleck-regizorul nu e cum îi mobilizează pe cei pe care îi cunoaște bine, adică pe sine sau pe amicul de-o viață, ci modul cum ni-i readuce în atenție și cu dimensiuni nebănuite pe interpreți de comedie de care nu auzisem de multișor.

Marlon Wayans (da, cel din Scary Movie în persoană) are un moment de mare efect, însă Chris Tucker mi-a smuls zâmbete prin fiecare apariție pe ecran, și nu doar pentru că mi-a trezit proustian amintiri ale comicului de demult, ci prin simpla candoare și bonomie cu care își îmbracă personajul.

Viola Davis (cerută expres de Michael Jordan însuși), Jason Bateman, Matthew Maher și Chris Messina întregesc un dream team actoricesc care conduce Air către cel mai de preț trofeu la care poate râvni un film.

O stare de bine generală a spectatorului.

Așa că, dacă mai aveți dubii dacă să mergeți sau nu la Air, mă pot folosi fără ezitare de sloganul firmei cu pricina:

Just Do It.