Pe Frank Capra l-aș lua cu mine

By Iulian in Filme 0 Comment

Frank Capra este acel regizor mare de care lumea a cam uitat, deși cele mai importante filme ale lui (Mr. Deeds Goes To Town, Mr. Smith Goes to Washington, It Happened One Night, It’s a Wonderful Life) sunt savurate din nou și nou.

De aceea nu strică să îi refacem piedestalul, operațiune pe care o voi întreprinde vorbind despre o peliculă a lui care e în umbra celorlalte, deși, paradoxal, i-a adus unul dintre cele trei Oscaruri ale carierei și a mai și câștigat statueta cea mare – You Can’t Take It with You.

Producția este tributară originii ei dramaturgice, atât prin structură, cât și prin scenariu.

Moștenitorul unui vas imperiu financiar (James Stewart, actor pe care Capra l-a pus în valoare ca nimeni altul) se îndrăgostește de secretara tatălui său (Jean Arthur), care vine dintr-o familie puțin spus nonconformistă.

Patriarhul acestui clan deșucheat este Lionel Barrymore, care deja era muncit de boala care îl va ține în scaun cu rotile pentru tot restul vieții, dar care face eforturi titanice (zice-se că lua morfină înainte de fiecare scenă), ca să se deplaseze cu o cârjă și să infuzeze năstrușnicele pățanii din film cu o bonomie înțeleaptă care face mesajul anarhisto-hippiot al filmului, precum și transformarea odiosului afacerist (excelent jucat la rându-i de Edward Arnold) mai ușor de digerat.

Acțiunea din You Can’t Take It with You este fragmentară și prea puțin importantă, în ultimă instantă.

Ce contează și distrează sunt secvențele individuale, fiecare dintre ele fiind o mostră a măiestriei regizorale a lui Frank Capra.

Împletirea deplasării scenice a personajelor, a reacțiilor lor vocale, a exploziilor sau a altor boroboațe cu momente de dialog intim este desăvârșită.

O sincronizare care nu uza decât de efecte scenice materiale, o artă căreia tehnologia digitală și progresele în montaj i-au dăunat și pe care o mai utilizează câte un cineast ca experiment.

Dar Frank Capra o stăpânea cu o lejeritate inegalabilă, iar pentru asta îi datorăm să ni-l aducem aminte drept acela care ne aducea zâmbete pe buze și gânduri nobile în suflet.

Mai multi, mai bine

By Iulian in Filme 1 Comment

More_merrierExpresia de mai sus nu se aplica noului Parlament al Romaniei care a reusit performanta (ideea nu-mi apartine, am auzit-o la televizor) sa faca pana si Casa Poporului neincapatoare.

Ciudat sau nu, exact o situatie similara petrecuta in America din timpul celui De-al Doilea razboi Mondial a generat un film hollywoodian atipic: The More the Merrier (1943).

Atipic in anumite privinte, pentru ca, daca ii rezumi povestea, pare o screwball comedy standard. In Washington e criza de locuinte si trei personaje simpatice (o functionareasa, un ofiter si un pensionar, veteran din Primul Razboi Mondial) ajung printr-un haios concurs de imprejurari sa imparta acelasi apartament. Intre primii doi incolteste inevitabila idila, fertilizata si de batranel, care, mai din intamplare, mai intentionat, ii impinge unul spre altul, in conditiile in care ea e deja logodita cu un tip pedant, insipid, deloc potrivit. Asadar, nimic prea departe de ce facuse Hollywood-ul pana atunci si de ce urma sa mai tot faca.

Caracterul aparte al acestei pelicule e dat de modul cum e infatisata atractia barbat-femeie. In Casablanca, un film contemporan cu acesta de fata, amorul e de asemenea cheia, dar e platonic si idealizat. In The More the Merrier, chimia, feromonii, atractia carnala sunt infatisate mult mai clar, gratie unor interpretari foarte reusite ale lui John McCrea si Jean Arthur, carora li se scurg ochii unul dupa altul inca de la primele contacte vizuale. Partea simpatica e ca nu e nimic imoral in aceasta abordare, ba chiar contextul o face sa para naturala; e perioada de razboi, deci masculii sunt in numar mai mic si, potrivit mecanismului capitalist al cererii si ofertei, sunt la mare cautare.

Exista o scena unica prin senzualitatea ei, dar care se incadreaza in film ca unsa: cei doi sunt pe punctul sa finalizeze o plimbare sub clar de luna, se asaza pe niste trepte, ea ii tot da inainte cu vorbaria care ascunda placerea de a fi cu el; el incepe sa o atinga delicat, pe par, apoi pe obraz, apoi pe mana, apoi ii saruta un obraz, apoi merge un pic mai jos la incheietura gatului… Usor, fratilor, nu va descheiati la camasa, ca nu mai zic si nici nu mai urmeaza prea mult. Am mentionat aceasta scena, ca sa va exprima mirarea si incantarea mea cand am vazut ca intr-un film hollywoodian din anii ’40, cand Codul Hays era in plina vigoare, exista o imagine atat de sugestiva si indrazneata a cuceriri amoroase, incat volumul cu acelasi nume de la Nemira o include sigur, in caz contrar necesitand o reeditare urgenta.

More_merrier2

Cupidonul venerabil care se amesteca subtil in aceasta idila este de asemenea atipic. Corpolent, haios, dar si agasant pe alocuri, personajul lui Charles Coburn influenteaza desfasurarea actiunii intr-un mod foarte uman, nu ca vreun deux ex machina al erosului, ci doar cand i se iveste ocazia de a da un imbold sentimentelor reale, prilejuri in care da impresia ca, daca s-ar fi nascut in Romania, ar fi fost tipul de sforar care, din ’90 incoace, se tot alege in Parlament, ba pe listele unora, ba pe ale altora, ba la redistribuire.

The More the Merrier. Cei 500 si cati or mai fi de parlamentari romani sunt de acord cu asta, pun pariu.

More_merrier3

Daca as fi in locul acestor simpatici amorezi, m-as premia cu o vacanta in Cuba sau m-as aranja cu un sejur in Bahamas.