In destul de haoticul roman al lui Daniel Pennac, Dictatorul si hamacul, exista, la un moment dat, o foarte succinta, dar lucida defintie a unei democratii functionale: mai un general de buna credinta, mai un jurnalist dedicat, mai cativa activisti nebuni, si asa isi poate duce zilele cea mai slaba forma de guvernamant, dar si singura in care merita sa traiesti.

Z regizat de Costa-Gavras vine parca sa o sustina; la momentul cand a fost lansat (1969), povestea asasinatului unui marcant lider de stanga de catre fortele de extrema dreapta si a tentativei de musamalizare a complotului au revoltat si au starnit controverse, pentru ca junta militara din Grecia se afla la putere, iar pentru occidentalii panicati de spectrul comunismului, era un rau necesar stoparii acestuia. Se spune ca Mikis Theodorakis, compozitorul muzicii de fundal, se afla in arest la domiciliu, iar creatia sa a fost scoasa pe ascuns din tara pentru a fi folosita in realizarea filmului.

In zilele noastre, datorita tristei, dar indispensabilei trasaturi umane de a uita ororile, caracterul cutremurator al peliculei lui Costa-Gavras se mai atenueaza si se transforma intr-o superba fresca a etenei lupte dintre dusmanii democratiei si ai libertatii si plapanzii ei aparatori. Are ceva din aerul de documentar artistic al The Battle of Algiers, dar, in cazul de fata, personajele sunt mai clar reliefate si e mai limpede rolul pe care il joaca fiecare in aceasta drama.

Ca urmare, selectia actorilor e facuta cu grija, iar interpretarile sunt fara cusur: militarii sunt politicosi, dar aroganti si le scapara agresivitatea in priviri, cei care le slujesc drept unelte sunt niste degenerati, activistii de stanga sunt aprigi, dar aproape neputinciosi in fata unui aparat represiv bine pus la punct, jurnalistul care contribuie la dezlegarea itelor e agasant, martorii accidentali sunt animati de motivatii puerile.

Se vorbeste mult in Z, exista dialoguri subtile, ambivalente, dar, paradoxal, personajele care atrag cel mai mult atentia se manifesta cel mai putin verbal. Pe Yves Montand il vedem putin, dar seninatatea de martir pe care o afiseaza parca justifica tumultul de dupa asasinarea sa. Irene Papas pare rupta de actiunea principala a filmului si nu dintr-o scapare a scenariului, ci intr-adins, pentru ca asta vrea sa reprezinte: pierderea unei persoane dragi si buimaceala unei astfel de stari.

De departe cel mai interesant personaj este procurorul insarcinat sa cerceteze cazul, interpretat de Jean-Louis Trintignant. Seamana cu Kevin Costner din JFK, numai ca are ochelarii fumurii si, gratie lor, mult timp nu iti dai seama daca e intr-adevar un om al legii sau un om al sistemului. Cand, insa, pozitia-i devine clara, simpatia fata de el creste in valuri.

Mai exista o deosebire intre filmul lui Oliver Stone si cel al lui Costa-Gavras: in JFK investigatia e purtata de un grup care are resursele statului de partea sa, chit ca se confrunta cu o monstruoasa coalitie; in Z, adevarul iese la iveala dintr-o combinatie de incapatanare a celor care il cauta, prostie a celor care il ascund si bun simt din partea celor care ar putea sa nu se amestece, dar aleg sa o faca.

Finalul din Z e tragic, ar fi trebuit sa ma intristeze profund, dar, nu stiu de ce, nu s-a intamplat asa. Poate pentru ca mi-a dat speranta.

That best portion of a good man’s life, his little, nameless, unremembered acts of kindness and of love.

(William Wordsworth)

Dragostea de oameni si dragostea de adevar. Practicate in fiecare zi si democratia chiar are o sansa.