Tușe românești la Hollywood – Marilyn

Nu mai știu românii prea multe despre Jean Negulescu, însă un detaliu de mare noblețe s-a perpetuat fără încetare:

Românul care a lucrat cu Marilyn Monroe la Hollywood!

Asta s-a întâmplat cu ocazia realizării filmului How to Marry a Millionaire (1953), nici pe departe cea mai reușită creație a sa, dar care rămas în istoria cinematografiei drept una dintre primele producții care a utilizat sistemul CinemaScope, un fel de precursor al IMAX-ului de astăzi.

Povestea are un tipar pe care Negulescu l-a utilizat ulterior și în Three Coins in a Fountain sau The Pleasure Sekeers – trei demoazele frumușele caută să se mărite în fel și chip și sfârșesc prin a găsi dragostea adevărată.

Cu timpul împărțit între trei narațiuni, schematismul și superficialitatea situațiilor sunt inevitabile, fiind compensate parțial de prezențele elegante ale actorilor, de magnifice imagini din ”Orașul care nu doarme niciodată” și de câteva replici savuroase pe ici, pe colo.

Cele trei new-yorkeze care își împrumută grațiile ecranului celui larg sunt Betty Grable, Lauren Bacall și Marilyn Monroe.

Deși Grable era la vremea respectivă sex-simbolul consacrat și, deși Bacall pare a beneficia de partitura o idee mai răsărită intelectual, e imposibil să nu fii sedus de Monroe și de simpla, dar adorabila ei ipostază de mioapă.

Într-un interviu dat la scurt timp după prematura și tragica ei moarte (îl găsiți aici), Negulescu demonstra cât de bine i-a înțeles personalitatea zbuciumată și i-a dat una dintre cele mai bune indicații regizorale din carieră (a lui și chiar a ei):

Marilyn, don’t try to sell the sex. You are sex. You are the institution of sex. The only key to this part is that you are blind as a bat without glasses.

Și ce dreptate a avut!

Marilyn Monroe din How to Marry a Millionaire e departe de senzualitatea asumată din Gentlemen Prefer Blondes sau cea naivă din Some Like It Hot. Aici frumusețea e un sprijin pentru interpretare, nu un scop în sine.

Nu încearcă să fie steaua strălucitoare a filmului, ci devine asta prin drăgălășenie și inocență și compasiunea amuzată pe care o inspiră.

Pentru scurt timp uiți toată concupiscența și drama care i-au înconjurat viața și te simți bine.

Iar pentru asta avem a-i mulțumi și craioveanului nostru Jean Negulescu.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Tușe românești la Hollywood (Noir-ul).

Tuse romanesti la Hollywood (Musical-ul)

Caracterul aventuros al lui Jean Negulescu s-a reflectat, tematic si stilistic, in filmele pe care a ajuns sa le regizeze, iar Daddy Long Legs reprezinta inca o incursiune revelatoare in personalitatea sa artistica.

Acest musical nu face parte din galeria marilor realizari ale genului, apartinand mai degraba esalonului doi, adica filme agreabile, cateodata si brazdate de idei interesante, care functioneaza mai mult ca pretexte pentru numere muzicale reusite. Un exemplu care imi vine in minte la o accesare fugitiva a memoriei este Lili, care, ca o coincidenta, o are ca protagonista tot pe Leslie Caron.

In ciuda tramei narative schematic construite, Daddy Long Legs atrage, totusi, atentia prin subiectul delicat si controversat chiar si in zilele noastre: relatia dintre o tanara si un barbat cu mult mai in varsta, precum si acuzele care i se aduc acestuia din urma, desi sentimentele sale sunt reale si intentiile dintre cele mai curate.

Cei doi actori din rolurile principale, Leslie Caron si Fred Astaire, se adauga la lunga galerie a numelor celebre care s-au gasit sub bagheta lui Jean Negulescu. Ingenuei Caron Negulescu n-a avut ce sa-i spuna, decat sa fie la fel de adorabila ca intotdeauna, sa danseaze cu aceeasi verva si sa-si rosteasca replicile in engleza cu acel merveilleux accent frantuzesc.

De cealalta parte, insa, avem un Fred Astaire lovit in timpul filmarilor de o mare tragedie: moartea sotiei. Cu atat mai impresionant este, insa, profesionalismul sau, care il ajuta sa aiba o prestatie consistenta, atat in scenele muzicale, cat si in cele dramatice.

Film de studio, Daddy Long Legs penduleaza intre cadre (multumitor construite) care redau apartamente de zgarie nori, campus universitar american si manastire provinciala franceza, insa scenele onirice, desfasurate in contrapunctul actiunii, sunt cele in care pictorul din Jean Negulescu se dezlantuie cu adevarat.

Colorate si dinamice, aceste bucati cinematografice sunt o incantare pentru ochi si pentru auz, iar ipostazele imaginare ale lui Fred Astaire sau peregrinarile lui Leslie Caron prin gigantice decoruri suprarealiste se agata de cotloanele memoriei la fel ca Gene Kelly cantand in ploaie sau Julie Andrews haulind pe dealuri.

Visteria filmelor vechi este atat de mare, incat nici nu stii ce sa alegi, insa eu tot ma incapatanez, din cand in cand, sa cotrobai in cautarea cate unui mic medalion care are gravat pe el numele lui Jean Negulescu.

 

Tuse romanesti la Hollywood (lacrimile)

Titanic_NegulescuAm mai scris pe aceste blog despre primul film regizat de Jean Negulescu, The Mask of Dimitrios, si despre cea mai titrata pelicula a sa, Johnny Belinda.

Acest film al sau intitulat Titanic (1953) m-a atras in primul rand prin indrazneala subiectului. Naufragiul giganticului vas e un subiect generos pentru cinematografie si faptul ca Negulescu a avut ocazia sa-i regizeze povestea mi s-a parut remarcabil.

Cand spunem Titanic, ne gandim automat la monumentalul film al lui James Cameron (hai, nu strambati din nas, l-ati vazut si voi si stiti ca i se pot imputa multe, dar nu realizarea) care are un fir narativ central format din Kate si Leo, mult hulita idila care transcende clasele sociale, dar impresia mea a fost si este ca Titanicul insusi, cu descompunerea sa treptata, este adevarul star.

In Titanicul lui Jean Negulescu lucrurile stau altfel. Vasul nu este decat o simpla scena pentru o drama inteligenta si emotionanta: Barbara Stanwyck este o americanca maritata cu un tip de neam bun si sufera amarnic din pricina exigentelor vietii la varful trebii, asa ca decide sa-si ia copiii, o fata de vreo 20 de ani si un pustan de gimnaziu, si sa se intoarca in tara natala. Sotul (interpretat de Clifton Webb) afla la timp si, cum, necum, se imbarca si el pe Titanic.

Ciocnirea dintre cei doi se va produce in scurt timp, iar teatrul duelului psihologic ii va include rapid si pe cei doi copii. Discret in tot acest timp, regizorul Negulescu ii lasa pe actori (Stanwyck si Webb stralucesc, dar mai lasa loc si altor personaje si povesti secundare sa se schiteze pe langa) sa valorifice un scenariu excelent (castigator de Oscar) si intretine cu abilitate senzatia iminentei dezastrului.

Cand fatala ciocnire cu icebergul se produce, toata incarcatura emotionala este deturnata si metamorfozata. Conflictul de cuplu, perfect natural pana atunci, pare o copilarie, orgoliul lasa loc sacrificiului si barbatia adevarata inlocuieste masculinitatea jignita. Ca o dovada suplimentara a calitatii scenariului, marturisesc ca la Titanicul din 1953 mi-a pasat mai mult de pasagerii pe care ajunsesem sa-i cunosc decat de cei din 1997.

Titanic_Negulescu2

Am simtit din plin cum o lume, asezata si plina de obisnuite pasiuni omenesti, pe care le dezaprobam binevoitor, se destrama, iar durerea sfasietoare a despartirii dintre soti, frati sau copii e vie si doare. Dintr-un personaj mai degraba antipatic, Clifton Webb evolueaza intr-un adevarat cap de familie, un erou autentic, iar toata melodrama presupusa de o astfel de transformare n-are nimic nefiresc si suparator, cum a patit saracu’ Leo.

Ca regizor, Negulescu se manifesta din plin in aceasta ultima parte a filmului. Fara efecte speciale spectaculoase, dezmembrarea Titanicului e pusa in scena cu siguranta si expresivitate. Unghiuri inclinate de filmare, prim-planuri cu figuri indurerate, alternand cu imaginea vasului care cade treptat prada apelor, oameni misunand pe toate puntile si ingrozitoarea sirena de avarie, care nu ne scuteste niciun moment de sinistrul ei sunet. Un ansamblu cosmaresc in care se impletesc tragedia colectiva si cea individuala .

Ma las un pic contaminat de mandrie patriotica si ma incumet sa spun: la Titanicul lui Cameron au plans adolescentele, dar la Titanicul lui Negulescu a plans toata lumea.

Titanic_Negulescu3

Tuse romanesti la Hollywood

Jean Negulescu

Imi plac filmele vechi si foarte vechi, adica inclusiv acelea care, spre oroarea multora, sunt alb-negru. Dar nu asta a fost principalul motiv pentru care am ales sa vad Johnny Belinda, ci faptul ca e regizat de Jean Negulescu.

Nascut la Craiova la 1900, romanul Jean Negulescu a avut o viata care ar putea constitui de voie subiectul unui film aparte. A ignorat insistentele parintesti si s-a indreptat spre arte, a bantuit si prin Parisul interbelic, a lucrat la un hotel in Franta, de unde a fost dat afara pentru ca a sedus o clienta. N-a patimit prea mult din cauza asta, pentru ca respectiva, o americanca, era atat de amorezata de chipesul roman, incat l-a luat de barbat si l-a trecut Atlanticul. Asa incepe povestea hollywoodiana a lui Jean Negulescu, care, in timp, a devenit o figura foarte respectata in acest Olimp al cinematografiei si, zica-se, a avut aventuri cu dive grele precum Greta Garbo, Marlyn Monroe sau Sophia Loren (mai multe detalii despre el aveti aici).

Johnny Belinda e cea mai titrata creatie a sa. A avut 12 nominalizari la Oscar, inclusiv pentru cel mai bun regizor, a castigat pentru cea mai buna actrita (Jane Wyman) in rol principal si a fost surclasat doar de Hamlet al lui Laurence Olivier. Actiunea filmului este plasata intr-o asezare pe care noi am numi-o rurala si urmareste destinul unei fete surdo-mute si sarace, pe care doctorul inimos al comunitatii o invata sa comunice prin semne si sa spere la o viata mai buna. La un moment dat, fata este violata, iar copilul care se naste este pricina unor alte drame si complicatii.

Johnny Belinda are puternice accente melodramatice, inevitabile, data fiind conditia eroinei, si alimentate de atitudinea ambigua a personajului principal masculin (interpretat de Lew Ayres), care oscileaza intre spirit caritabil si dragoste, dar compenseaza masiv la capitolul interpretari. Jane Wyman este superba prin faptul ca se sustrage tentatiei de a fi prea expresiva, asa cum ar fi oricine ar juca rolul unei persoane cu astfel de deficiente, Charles Bickford e un tata aspru si cam din topor, dar iubitor, Agnes Moorehead (de neuitat in rolul mamei in Citizen Kane) e o fata batrana, bombanitoare si acrita, dar care mai pastreaza destule rezerve de umanitate.

Placerea cea mai mare in vizionarea acestui film a rezultat insa din faptul ca am depistat acel ceva care dezvaluie ca aceasta pelicula hollywoodiana este opera unui roman. Cand spui casa si gospodarie la americani, te gandesti la o curte curata, cu gardulet alb si drept, cu gradina cultivata sistematic si strabatuta de carari pietruite. Cadrul in care se petrece cea mai  mare parte a actiunii este o moara saracacioasa, cu un gard cu lanteti inegali si orientati care incotro, cu o batatura murdara, in care iti imaginezi cate un gainat de la pasarile de curte care zburatacesc incoace si incolo. Fata cea surdo-muta cara apa intr-o ciutura si o varsa intr-un jgheab. O atmosfera foarte familiara oricui are rude la tara si se mai si duce pe la ele.

Jean Negulescu si-a petrecut in Romania (la acea vreme o tara foarte rurala, ca si acum de altfel) copilaria si adolescenta si, desi era fiu de negustor cu stare, ma indoiesc ca n-a stat destula vreme si pe undeva, prin vreun sat din preajma Craiovei sau a Bucurestiului. Asa ca, atunci cand a fost pus in situatia sa recreeze viata unor oameni sarmani, a facut-o asa cum stia el de pe meleagurile unde s-a nascut.

Inutil sa mai spun ca acest cadru rural autentic potenteaza si umanitatea care il populeaza si face din Johnny Belinda un film pe care merita sa-l vedeti, fie ca sunteti cinefili sau doar romani.