Patrizia Delizia

Dintru început vă spun: Lady Gaga este delicioasă în House of Gucci.

Și când e Lady Macbeth, și când e o țață, și când e fragilă, chiar și când e acră.

Accent italian? Nu prea, dar, como se dice aici la voi, nu importă (pentru House of Gucci Reloaded, îl recomand pe Răducioiu drept consultant lingvistic).

Abilitățile actoricești ale Gagăi mi-erau cunoscute din A Star Is Born, dar acolo erau proptite de tematica filmului și sprijinite de faptul că avea și de cântat.

Aici, însă, defilează pe un catwalk de reacții, cu o nonșalanță și o intensitate care uneori o fac uitată pe zănatica artistă.

Iar asta în condițiile în care e înconjurată de o paradă de creații actoricești haute-couture.

Al Pacino mușcă din scenariu cu emfaza de odinioară, Jeremy Irons aduce acea distincție care e numai a lui, Salma Hayek e devastator de comică în rolul unei vrăjitoare, iar Adam Driver dovedește încă o dată cât de înzestrat e, parcurgând credibil traseul de la pămpălău la fasonat.

Fiecare dintre actori pare a ne spune să nu luăm pelicula foarte în serios, dar niciunul nu o face precum Jared Leto.

Burdușit de machiaj, acest veritabil cameleon revarsă pe ecran un arsenal interpretativ atât de bombastic, încât până și Johnny Depp în Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl (singurul film din serie care contează) pare un monument de subtilitate.

Nu m-ar mira să-l văd luând Zmeura de Aur și Oscarul pentru același rol, deși i-l doresc pe cel din urmă, pentru că ajunsese să mă facă să râd numai văzându-l.

Eu în haine de fițe și de marcă nu mă îmbrac, dar am snobismul meu, care mă ține la distanță de gloata de detractori ai acestei producții, care îi deplâng superficialitate scenariului, de parcă n-ar fi fost crescuți cu Dallas și Dinastia, dacă n-or fi fost chiar concepuți, botezați și înțărcați în timpul lui Tânăr și neliniștit (pentru cititorii mai tineri, acestea sunt telenovele din partea de miazănoapte a Americilor).

Prin intermediul regiei dinamice a lui Ridley Scott, care demonstrează și mai abitir decât în The Last Duel că își trăiește o a doua tinerețe, prin coloană sonoră strălucită, variind de la Rossini la David Bowie, care contrapunctează sarcastic momentele acțiunii, precum și prin regalul interpretativ pe care am avut onoarea a vi-l expune, mi s-a oferit din nou ocazia să încerc acea satisfacție răutăcioasă de a vedea că și în lumea celor dezgustător de bogați colcăie patimi de cea mai joasă speță.

Iar Italia rămâne cea mai frumoasă țară din lume, chiar și când e scenă pentru crimă, lăcomie, ipocrizie sau prostie.

Bine le mai zice Orson Welles alias Harry Lime în The Third Man:

You know what the fellow said – in Italy, for thirty years under the Borgias, they had warfare, terror, murder and bloodshed, but they produced Michelangelo, Leonardo da Vinci and the Renaissance. In Switzerland, they had brotherly love, they had five hundred years of democracy and peace – and what did that produce? The cuckoo clock.

Decandenta are farmecul ei

reversal1Reversal of Fortune este un film care functioneaza dupa un dublu paradox. Are idee si executie bune, insa m-a lasat rece. M-a lasat rece, insa m-a entuziasmat.

Si acum sa luam cele doua paradoxuri pe rand. Povestea este un caz celebru din America anilor ’80, in care o doamna de neam se prabuseste in coma, iar sotul ei este pe rand, condamnat pentru tentativa de asasinat, si apoi achitat, gratie contributiei unui pasionat profesor de drept si a echipei pe care o aduna in jurul sau.

Partea cu procedurile avocatesti este cea care se supune primului paradox. Este inchegata, prezinta niste dileme interesante asupra rolului legii si a limitelor ei in raport cu dreptatea, iar actorii joaca onorabil, condusi fiind de un pasional Ron Silver in rolul profesorului Dershowitz.

Cu toate acestea, nu m-am putut sustrage senzatiei de platitudine care strabate toata aceasta trama narativa. N-am simtit suspans, n-am simtit tensiune, iar secundarul fir narativ pseudo-amoros al profesorului si fostei neveste este un fel de balast care iti mananca din timp.

Trebuie sa fiu obiectiv si sa recunosc ca nu imi dau seama clar daca aceasta lipsa de interes a fost generata de realizarea cinematografica in sine sau de contrastul cu cel de-al doilea paradox, intrupat in Jeremy Irons.

reversal2

Un rol de Oscar, pe care il validez si eu cu a mai apasata stampila virtuala de care sunt in stare. Irons este aristocratul decadent, politicos pana la afectare, cu vorba masurata si distanta, alunecos si concupiscent. Insa impune subtil – exista o scena in care sta in fata intregii echipe de avocati si studenti intr-ale legii, fara a fi simpatizat de vreunul dintre ei, insa ii domina intr-un mod pe care numai o educatie seculara a superioritatii o poate emana. Adaugati la asta si vocea sa inconfundabila, cu acel vag accent german metalic, si aveti imaginea completa a unui personaj putin spus memorabil.

Insa, ca si in cazul marelui nedreptatit al Oscarurilor de anul acesta, Michael Keaton, si la Jeremy Irons micile variatii dau adevarata masura a interpretarii. Filmul se bazeaza mult pe flash-back-uri, asa ca avem parte de versiuni diferite asupra a ce s-a intamplat. Vedem, asadar, fie un Claus von Bulow abominabil si calculat, fie unul un pic umil si chiar panicat.

reversal3

Imaginea care ruleaza cateva minute bune la inceputul filmului e sugestiva pentru mesajul de ansamblu al acestuia: conace aratoase, peluze frumos ingrijite, deci bani multi si fast pe masura. Insa, inauntru, colcaie de vicii si secrete murdare.

Parca e bine sa stai si la bloc.