Printre multele năbădăi care l-au încercat pe Marlon Brando de-a lungul timpului a fost și aceea de a fi producător de filme.
Și-a fondat o companie, care, asemeni mofturilor proprietarului, n-a supraviețuit prea mult, dar care și-a pus mica amprentă în istoria cinematografiei, oferindu-ne o creație de un pitoresc deosebit – Paris Blues.
Doi americani expatriați în Paris și cântăreți de jazz și două turiste tot americance au idile alterate de ambițiile și viziunea de viață a fiecăruia.
Inițial, cele două cupluri ar fi trebuit să fie încrucișate, dar suntem în 1961, deci cu câțiva ani buni înainte de revoluționarul Guess Who’s Coming to Dinner, așa că regizorul Martin Ritt și scenariștii săi au optat pentru configurații amoroase monocolore.
De aceea, relația dintre Sidney Poitier și Diahann Carroll e mai simplistă și vizează mai mult ambivalența populației de culoare a SUA față de lupta pentru drepturi civice.
Reacții feromono-emoționale mult mai consistente sunt între Paul Newman și Joanne Woodward, la care a contribuit neîndoios și că acești doi mari actori erau căsătoriți și au format unul dintre cele mai trainice cupluri de la Hollywood, recunoscut că subminează chiar și din cele mai înverșunate povești de dragoste.
Dar, așa cum jazzul nu este o poveste, ci este o suită de stări sufletești, uneori contradictorii, Paris Blues nu este despre ce se întâmplă, ci despre a contempla sublimul în varii manifestări.
Coloana sonoră, compusă de însuși Duke Ellington și nominalizată la Oscar, este strălucită și însoțește impecabil Parisul redat cu noblețea imaginii alb-negru, ca într-un prelung album de Henri Cartier-Bresson.
Zâmbetele candide ale lui Poitier și Carroll luminează o imagine nocturnă a catedralei Notre-Dame, iar siluetele lui Newman și Woodward se preumblă pe aceleași chei ale Senei pe unde îi admirăm și pe Cary Grant și Audrey Hepburn în coloratul Charade.
Și, ca o încununare a tot ce este și își propune să fie Paris Blues, filmul beneficiază de apariția extraordinară a marelui Louis Armstrong, care își împumută talentul colosal și zâmbetul larg unei scene de o vitalitate molipsitoare, care trebuie să-i fi încântat și mobilizat pe Sidney Poitier și Paul Newman.
Fără să fi schimbat fața lumii, așa cum au făcut-o alte pelicule mai influente, Paris Blues este o odă adusă unor trei comori ale omenirii:
Jazzul.
Parisul.
Cinematografia de odinioară.
O alta varianta de titlu ar fi fost „De trei ori femeie”, insa alegerea finala a vizat performanta actoriceasca uluitoare a lui Joanne Woodward, care mi-a adus aminte de cea legendara a lui Peter Sellers din filmul pe care l-am parafrazat.
