Pustimea luptatoare

Ender1Mi-aduc aminte ca am fost cu un prieten la Harry Potter 7Partea I, in conditiile nu avea habar de acest univers, de cine cu cine se imbarliga sau se lupta, cu atat mai putin ce e aia Expecto Patronum („Asteapta-l pe sefu’!”). S-a nimerit ca aceasta ecranizare din seria vrajitoreasca sa fie de departe cea mai incoerenta de pana atunci. Din toata acea experienta cinematografica n-am ramas decat cu imaginea amicului privind marele ecran cu o mina de interes confuz, stanjeneala si resemnare.

Banuiesc ca aceia care au fost la Ender’s Game fara sa fi citit cartea inainte au incercat o astfel de stare, pentru ca filmul nu e foarte amabil cu explicatiile. O batalie cu zburatoare la inceput, o voce narativa care enunta sumar ca niste copii sunt pregatiti sa devina soldati si gata, suntem aruncati in mijlocul naratiunii.

Romanul lui Orson Scott Card e adanc, fara sa aiba profunzimile unor alte capodopere ale SF-ului, asa ca o atare abordare cinematografica era sortita din start sa vaduveasca actiunea de motivatiile personajelor, dar ma gandesc ca realizatorii nu aveau vreo alta alternativa; de fapt, apreciez mai mult tentativa lor brutala de concizie decat diluarea din The Hobbit, care se va prezenta sub forma unei trilogii.

Beneficiind de privilegiul lecturii anterioare, am vizionat Ender’s Game ca si cum m-as fi aflat in fata unei versiuni ilustrate a cartii, comparand reprezentarile lor cu acelea mentale pe care le aveam deja si avand parte, per ansamblu, de o experienta agreabila, antrenanta uneori, desi filmul nu face rabat de la momente ridicole.

Irimia cu oistea-n gard zisa si tatuajul de pe fata lui Ben Kingsley.

Irimia cu oistea-n gard zisa si tatuajul de pe fata lui Ben Kingsley.

Distributia se imparte in tineri si maturi, mai bine zis batrani. Cei tineri sunt rodati prin diverse alte productii si isi fac treaba decent. Facial vorbind, Asa Butterfield ca Ender Wiggin e expresiv cat trebuie in a reda un suflet muncit de contradictii, dar nu il prea ajuta silueta subtirica de copil in crestere, desi face eforturi laudabile sa adopte o tinuta cat mai martiala.

Despre cei mai in etate, impresiile sunt mai complexe. Viola Davis isi joaca rolul cu un angajament de 10% maxim, Harrison Ford este charismatic de la natura, chiar si la cei 70 de ani ai sai, dar nu are un rol care sa i-o solicite prea mult, iar pe Ben Kinsley il strica tatuajul de pe fata. Am dezaprobat aceasta gaselnita inca de cand s-a lansat reclama, iar explicatia voit emotionanta care mi s-a oferit nu a contribuit cu nimic in a-mi modifica parerea. Il mai avem si pe impunatorul Nonso Anonzie in rolul unui sergent care face pe durul (tentativa lovita din start de futilitate, deoarece il avem deja pe R. Lee Ermey in Full Metal Jacket), dar care afiseaza in cateva momente niste ochi umezi de caprioara ranita.

Daca e musai sa scriu si o concluzie, am una foarte simpla din punct de vedere intelectual: Ender’s Game e mai bun decat Elysium.

Am uitat sa va spun ca in Cnder's Game se si copiaza un pic: in scena de fata, din Minority Report.

Am uitat sa va spun ca in Ender’s Game se si copiaza un pic: in scena de fata, din Minority Report.

Lupta cu sine

Exista lucruri carora nu le acordam importanta si care se dovedesc a ne influenta covarsitor. Umbra lui Ender de Orson Scott Card este un roman pe care am inceput a-l citi cu un scop precis, de a avea material pentru rubrica pe Bookblog.ro, si pe care, dupa ce am descoperit ca mai fusese recenzat o data de altcineva, l-am parcurs pana la capat din constiinciozitatea pe care mi-am format-o de mic, de a nu lasa nicio carte neterminata.

Acest roman SF este un pariu interesant al autorului; dupa ce a inregistrat un succes ametitor cu Jocul lui Ender, Orson Scott Card s-a gandit sa recreeze universul copiilor antrenati ca soldati pentru lupta impotriva unor gandaci extraterestri din perspectiva unui personaj secundar pe nume Bean.

Bean e un copil cu origini misterioase si cu o inteligenta peste a oricarui muritor de rand. In primele capitole e infatisat intr-o feroce lupta pentru supravietuire, pentru ca apoi sa ajunga pe aceeasi statie orbitala unde se petrece si actiunea romanului anterior. Aici intra intr-o lume in care sperantele, adoratia si invidiile se concentreaza asupra lui Ender, un copil minune, considerat a fi noul salvator al omenirii (nu va inselati prea mult daca gasiti similitudini cu Harry Potter). Cerebral si glacial, Bean demareaza un proces de intelegere a acestui microcosmos si, eventual, de dominare a lui. Calitatile il duc, inevitabil, in preajma lui Ender, caruia ii studiaza cu minutiozitate trasaturile pozitive si ii depisteaza fara gres defectele.

Cartea este scrisa curat si antrenant, se citeste usor si are meritul ca se poate constitui intr-o lectura autonoma, pe care o poate savura oricine, fara sa fie nevoie de a cunoaste detalii din ilustrul predecesor.

Nu mi-e rusine sa recunosc ca finalul m-a emotionat profund. Ambitios si aparent lipsit de sentimente, Bean intelege ca exista unii oameni care sunt condamnati la sarcina, deopotriva apasatoare si inaltatoare, de a-i conduce pe ceilalti, de a fi intruparea sperantelor si depozitarul increderii lor. Mai intelege si ca, daca inteligenta nu te face automat unul dintre acestia, o poti folosi pe nevazute pentru a-i sprijini cand se clatina si indruma cand gresesc, multumindu-te doar cu laurii pe care propria constiinta ti-i va acorda.

Umbra lui Ender este o cronica impecabila a celei mai teribile lupte pe care o are de dus un om: lupta cu sine.