Există de ceva vreme controversa dacă jocurile video sunt sau nu o formă de artă.

Pentru mine, lucrurile sunt clare: răspunsul este un răspicat da, dar nu o să detaliez aici ce argumente am.

În schimb, o să explorez o asociere inedită între conceptele de ”artă” și de ”joc video”.

Mai precis, acele creații ludice digitale care sunt realizate folosind sau exploatând creativ produse ale artei plastice așa cum o înțelegem în sens clasic.

***

The Bridge – un joc care se inspiră și aduce un omagiu artei lui Maurits Cornelius Escher, în special gravurilor sale care înfățișează geometrii paradoxale și născătoare de confuzii mentale (ba la unii și vertijuri, auzit-am).

Dovadă rezidă nu doar în designul puzzle-urilor care exploatează exact aceste spații imposibile, dar și în estetica lor alb-negru.

În era animațiilor de tot felul, o asemenea fidelitate față de un materialul-sursă e admirabilă.

Mai mult, protagonistul jocului e schițat cu trăsături asemănătoare cu ale lui Escher însuși.

Din punct de vedere al provocării cognitive și intelectuale, The Bridge este un demn urmaș spiritual al extraordinarului Braid, forțându-ți mintea să iasă din limitele cotidianului și să lucreze pe mai multe planuri, fizice și conceptuale, deodată.

Și, tot ca în ilustrul predecesor, chiar dacă la un moment dat ești nevoit să constați că ți-ai atins plafonul de inteligență specifică, simpla rezolvare a unui nivel îți dă o satisfacție de nedescris.

***

Kiai Resonance – fascinanta artă a sabiei samurailor primește un omagiu sugestiv și realist, chiar dacă e schematic.

Jocul, pentru unul sau doi actanți, te pune în pielea unui războinic bushido care mânuiește o katana și care înfruntă un adversar înarmat asijderea, fiecare lovitură fiind însoțită de un strigăt (în japoneză, ”kiai”, de unde și titlul).

Cu doar câteva taste care corespund mișcărilor și câtorva poziții de gardă, Kiai Resonance reușește să redea caracterul aparte al acestor dueluri. Contrar a ce a popularizat cinematografia, astfel de lupte aveau un deznodământ rapid, generat de o mică greșeală a unuia dintre combatanți, speculată decisiv de celălalt (competițiile de kendo de nivel înalt sunt un exemplu elocvent din lumea reală).

Împotriva unui adversar uman, confruntările sunt un veritabil joc al minții, nu doar al dexterității.

La fel de palpitante sunt și provocările individuale, care testează reflexe în fel și chip.

Un aspect esențial în generarea unei atmosfere intense și, într-un fel, autentice, este faptul că realizatorii jocului au folosit ca fundal pentru fiecare duel sau provocare marțială o stampă japoneză a unuia dintre marii maeștrii ai perioadei Edo, precum Katsushika Hokusai sau Ando Hiroshige.

Ca încheire, nu vă recomand decât să luați o tastatură solidă pentru jocul ăsta. O să-mi ziceți arigato după ce îl încercați.

***

Four Last Things – joc mai pe gustul meu, de pasionat de producții de gen, dar și artă, nu cred că există.

Personajul principal este un lăutar (sau negustor, nu mi-e clar, dar chiar nu contează) din Renaștere, care, pentru a avea acces într-o catedrală și a se spovedi, are de bifat toate cele șapte păcate, așa cum apar ele în mentalul colectiv și religios al epocii.

Pentru asta parcurge fel și fel de pățanii și rezolvă tot felul de situații ridicol de comice (paralele cu Monty Python sunt îndreptățite) într-o lume realizată exclusiv cu picturi, cele mai multe din perioada Renașterii nordice (Bruegel, Bosch, van Eyck sunt doar câteva nume pe care le veți recunoaște).

Singura excepție de la coerența stilistică este prezența Majei vestide și Majei desnude ale lui Goya, care au rolul lor în comiterea unuia dintre păcate, bănuiesc că vă imaginați care.

Jocul este o încântare pentru ochi, pentru urechi (folosește arii de muzică clasică inspirat potrivite diferitelor scene) și pentru suflet.

N-ai cum, pur și simplu n-ai cum să ajungi în iad jucând Four Last Things.