Anchetă biblică

Așa cum mi-am format tradiția de câțiva ani, în ziua de Paște vă aplec asupra unui film cu tematică biblică, iar acum a venit rândul lui Risen, o peliculă care se remarcă, în primul rând, prin idee.

Un tribun roman (Joseph Fiennes), obosit de omoruri și de războaie neîncetate, primește sarcina de a lămuri chestiunea dispariției din mormânt ale rămășițelor unui anume Yeshua, la trei zile după crucificare.

Cred că ați intuit pe ce făgaș spiritual o va lua protagonistul, însă, până să ajungă acolo, filmul are ritm și suspans, ajutat fiind de regia lui Kevin Reynolds, inspirată, cu numite limite.

Reconstituirea istorică e sugestivă și realizată cu multă grijă pentru detaliu, scena de luptă din debut e surprinzător de dinamică, însă efectele speciale digitale nu se ridică la același nivel, și tocmai de ele este nevoie pentru secvențele transcendentale.

Momentele de epifanie și de înălțare religioasă sunt cele mai firave din punct de vedere strict cinematografic, iar Risen funcționează cel mai bine când lucrează cu aluzii și fragmente și îndoială.

Câtă vreme ancheta este în desfășurare, atei și credincioși deopotrivă își pot vedea interesul ținut treaz. De la un punct încolo, și unii, și alții vor găsi confirmare pentru propriile preconcepții.

Actor înzestrat și experimentat, Fiennes reușește să redea traseul de la spirit cazon arid la remușcare și umanitate, chiar și când scenariul îl obligă la transformări subite. Din distribuția care îl înconjoară se mai remarcă Tom Felton, Draco Malfoy din seria Harry Potter, care pare a-și fi găsit nișa de personaje potrivită, Peter Firth, același interpret care, acum multe decenii, îi dădea o replică de neuitat lui Richard Burton în Equus, aici un Pilat cinic, precum și o gașca voioasă de apostoli.

Un cuvânt des folosit în Risen este ”reconciliere”.

Multe personaje încearcă să reconcilieze ceea ce văd cu ceea ce vor să creadă.

Așa cum sunt nevoiți să facem fiecare dintre noi.

Și nu e ușor.

Însă cred că tocmai această tensiune este un privilegiu.

Pentru că este spațiul unde fiecare își manifestă libertatea de a alege.

Dacă nu mai vine Shakespeare la noi, mergem noi la Shakespeare – Epilog

Înainte de a închide propria-mi incursiune în opera dramaturgului care ne-a făurit modul de a gândi mai mult decât am crede, vreau să adresez niște laude din toți bojocii celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, care s-au adaptat cu o repeziciune uimitoare la restricțiile impuse de pandemie și au realizat Festivalul Shakespeare Home Edition.

De acord cu Anda, teatrul online n-are aceeași forța de a mișca și amuza și îndurera ca pe viu, însă mie, unuia, această versiune digitală a evenimentului mi-a prilejuit un contact mai intim cu sonetele shakespeariene, care nu mă pasionaseră niciodată prea mult.

Așa le-am urmărit redate și asumate în diverse forme ale marii comori lingvistice a mapamondului (variind de la hindi la poloneză) și am avut ocazia să le citesc atât în engleză, cât și în română, o experiență care sigur îmi va întârzia Alzheimerul un pic.

Totul a culminat cu recitalul maestrului Emil Boroghină, omul pentru care trebuie inventat un cuvânt mai puternic decât firavul concept de ”recunoștință”, în care l-am ascultat declamând pasaje emblematice din cele mai importante piese ale bardului din Stratford-upon-Avon.

I commend all of ye from the National Theatre of Craiova for thine efforts in thus creating Shakespeare Home Edition!

***

Shakespeare in Love e un film pe care îl îndrăgesc tot mai mult pe măsură ce îmbătrânesc.

Singură, trecerea inexorabilă a timpului n-ar reuși performanța asta.

Contribuie și faptul că îmi adâncesc de la an la an cunoașterea operei shakespeariene, astfel încât ceea ce au reușit realizatorii săi îmi apare tot mai apăsat drept supremul omagiu care i se putea aduce Marelui Will.

Sunt atâtea personaje, situații și replici luate, aruncate ca într-un malaxor și omogenizate strălucit în Shakespeare in Love, încât m-aș înhăma la cea mai sisifică sarcină, dacă m-aș apuca să le înșir pe toate.

Cred că nici nu le-am identificat încă pe toate, iar perspectiva senectuții devine astfel mai plăcută.

Tom Holland, scenaristul, și John Madden, regizorul, merită laurii cuveniții marilor slujitori ai artei pentru fabulosul spectacol pe care ni-l oferă, de la costume, decoruri sau coloană sonoră la o distribuție pe care o citești ca pe un Almanah Gotha al lumii marilor actori.

Nu vorbesc numai despre oscarizatele Gwyneth Paltrow (n-am avut niciodată vreo pasiune pentru ea, dar aici atinge desăvârșit toate nuanțele care îi revin) sau Judi Dench (care încununează o ilustră galerie a interpretelor Elisabetei I, la care au contribuit notabil Cate Blanchett sau Glenda Jackson), ci și despre Tom Wilkinson (rol mic, creație mare), Geoffrey Rush (savuros în dulcele stil clasic al bufonului), Colin Firth (scorțos nevoie mare, de-ți vine să-l tratezi ca pe Malvolio), Ben Affleck (orice obiecție la adresa-i sucombă în fața monologului lui Mercutio), Imelda Staunton (doica, adorabila doică) sau Rupert Everett (modul în care îl întruchipează pe Marlowe domină filmul chiar și când nu e prezent).

Iar Joseph Fiennes, cu energia-i debordantă și emfaza nu întotdeauna adecvată cinematografiei, e aici un Shakespeare al legendei, nu al istoriei.

Este Shakespeare iubitorul, Shakespeare creatorul, Shakespeare animatorul, Shakespeare seducătorul, Shakespeare nemuritorul.

Este Shakespeare de care avem nevoie, așa cum avem nevoie de Homer sau de Cervantes.

Este un Shakespeare pe care îl iubim.

Shakespeare in Love!

In Love with Shakespeare!