Doña Brasco

By Iulian in Filme 0 Comment

Când eram copil, dar deja interesat de cele din jur, urmăream știrile, iar unele dintre ele, recurente, îmi provocau, dată fiind vârsta, o senzație de neliniște de netăgăduit.

Era vorba despre atentatele IRA din Irlanda de Nord și cele ale ETA din Spania. Și parcă să zic că acestea din urmă mi se păreau mai brutale, iar membrii respectivei organizații mai feroce decât omologii irlandezi.

Între timp, ambele fronturi s-au mai liniștit, așa că demonii trecutului pot fi prelucrați și exorcizați și utilizați în scopuri cinematografice, așa cum se întâmplă în La infiltrada.

Așa cum o arată și titlul, povestea din acest film spaniol o urmărește pe o tânără polițistă care, trimisă de un superior autoritar, dar convingător, este trimisă în inima țării bascilor, în San Sebastian, unde timp de ani buni, se infiltrează în rândul militanților ETA până acolo încât ajunge să îl găzduiască pe unul dintre ei, fugar în urma unui atentat.

Asamblajul narativ care nu trenează și te ține în tensiune până la final pendulează între existența ei pe muchie de cuțit și manevrele forțelor de ordine, care îi supraveghează îndeaproape, având de înfruntat și orgoliile unor alte instituții de securitate, cu care sunt într-un fel de concurență.

Un aspect secundar al peliculei, dar nu lipsit de importanță, deoarece contribuie la atmosfera de realist a filmului, altminteri nu prima de acest gen, având predecesori iluștri precum Donnie Brasco sau The Departed.

Regizat cu profesionalism al tensiunii și cu vigoare a acțiunii de Arantxa Echevarria, filmat prin locuri reale din Spania și Franța (căci Țara Bascilor se întinde de ambele părți ale Pirineilor), La infiltrada se impune în primul rând prin intensitatea dramatică a interpretărilor.

Din distribuție se remarcă Diego Anido în rolul unui terorist odios, care apare un pic mai târziu în peisaj, precum și o mai veche cunoștință, Luis Tosar (Mientras Duermes, Celda 211), la fel de solid interpretativ de cealaltă parte a legii față de ipostazele anterioare.

Însă, așa cum e cazul în orice film care gravitează în jurul unui polițist sub acoperire, greul psihologic e dus de protagonista jucată de Carolina Yuste. Dincolo de duplicitatea inerentă, avem trăirile autentice ale zbaterii între datorie și instincte feminine, dar și costul emoțional al unei prefăcătorii de lungă durată.

Socotind că, dincolo de retușurile fictive, ne este relatată o odisee macabră inspirată din realitate, nu putem decât să ne înclinăm în fața celor care își pun în joc inteligența, liniștea și, mai presus de toate, viața, pentru a opri pe niște apucați puși pe omor.

La cum merg lucrurile, cred că o să avem nevoie iar de oameni ca Arantxa cea din film.

Studiu de caz asupra răutăţii

By Iulian in Filme 0 Comment

În curând vom viziona în cinematografe A Beautiful Day in the Neighbourhood, în care ni se va înfăţişa bunătatea într-una dintre cele mai înalte forme ale ei.

Însă tot atât de necesar este şi un film precum Mientras duermes, în care ne situăm la polul opus şi urmărim desfăşurându-se răutatea în formă distilată.

Cesar (interpretat de Luis Tosar, pe care l-am mai întâlnit în Celda 211 şi pe care îl ajută şi fizicul, şi talentul la astfel de roluri) este administratorul unei clădiri de locuinţe şi, deşi pare serviabilitatea în persoană, nutreşte o aşa aversiune faţă de tot şi toate, încât le sabotează locatarilor existenţa în moduri subtile, de fiecare dată când are ocazia.

Ţinta sa predilectă este frumoasa Clara (Marta Etura), pentru care execută, noapte de noapte, operaţiunea migăloasă de a se ascunde sub patul acesteia (de aici şi titlul peliculei).

Cum evoluează evenimentele nu o să vă spun, pentru că m-aş face vinovat de o răutate comparabilă cu a protagonistului.

Acţiunea este concentrată asupra acestuia şi, graţie regiei foarte bine strunite a lui Jaume Balagueró şi a scenariului de thriller pur-sânge al lui Alberto Marini, ne găsim în postura de victime ale acestui miracol numit paradoxul artei: deşi îl detestăm pe Cesar, nu ne putem nega curiozitatea de a vedea ce are de gând mai departe şi cum va ieşi din laţul care se strânge treptat asupră-i. Mai mult, ajungem şi să ignorăm neverosimilul anumitor situaţii.

Contribui la interesul nostru vinovat şi prestaţia lui Luis Tosar, care alternează binevoitorul cu maleficul în doze excelent măsurate şi chiar foarte didactice. Micro-expresiile sale sunt atât de elocvente, încât se pot constitui într-un fel de amplă demonstraţie pentru detectarea unor astfel de prădători.

Mientras duermas nu este genul de film care să provoace plăcere. Dimpotrivă, sadismul fără menajamente care îl străbate de la un cap la altul poate strica somnul multora.

Brânciul prin care suntem aruncaţi în miezul resorturilor intime ale răutăţii umane, pentru care orice explicaţie logică sau psihologică este insuficientă, poate fi, însă, un exerciţiu salvator.

Demonii nu sunt cantonaţi în iad. Sunt printre noi, însă, oricât de bine s-ar ascunde, tot le putem dibui ghearele şi colţii, cu o condiţie:

Să fim atenţi la cei din jur şi să scoatem naibii căştile din urechi şi nasul din telefon!