Educația, bat-o vina!

Nu sunt multe de spus din punct de vedere factual despre piesa de teatru Rosto.

Este încă o producție de la Teatrul ACT, rod al încă unei colaborări dintre regizorul Alexandru Dabija și Marcel Iureș întru transpunerea contemporană a unui text clasic, în cazul de față varii schițe ale lui Caragiale, având ca temă educația.

Aici se oprește descrierea și de aici încep aprecierile.

Ca și în cazul altor spectacole de acest gen (Moș Nechifor Coțcariul, Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac) e de remarcat și de apreciat cât de respectuos este Alexandru Dabija cu textul-sursă. Replicile de aici sunt ale lui Caragiale și chiar dacă unele mai sunt răsucite pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, nu e teribilism, sunt doar mici artificii pentru ca piesă să meargă unsă.

Mizanscena este foarte inventivă, ba chiar e exploatată comic uneori, iar mie mi-a adus aminte că, de pe tot tărâmul fizicii, dificile în sine, calculul forțelor implicate în funcționarea scripeților mi-a fost întotdeauna incomprehensibil.

Interpretările sunt excelente, nu doar a lui Marcel Iureș, care e un inevitabil și savuros Marius Chicoș Rostogan, ci și ale lui Dan Rădulescu și Ionuț Toader. Inițial, voiam să spun că îl secondează foarte bine pe mai titratul lor coleg, dar n-ar fi fost corect. Pur și simplu, sunt un triumvirat care i-ar fi mers la inimă lui Nenea Iancu însuși.

Alexandru Dabija spune că nu e ușor să-l pui în scenă pe Caragiale în țara lui Caragiale.

Adevărat, dar tot atât de adevărat este și că nu-l poți gusta nicăieri mai bine pe Caragiale decât în țara lui Caragiale.

Mare ghinion pe noi că am avut și avem asemenea apucături, dar și mare noroc că am avut pe cineva să le surprindă literar și că avem pe altcineva care știe să ni le arate cu haz și fără răutate.

Sursă imagini: www.lateatru.eu și www.bucuresteni.ro.

De prin reviste reunite

E greu sa scrii despre cartea unui prieten, mai ales cand acesta invoca in dedicatie exact acele momente pe care le ai si tu in cap cand te gandesti la el. E smecher Vlad, stie ce e aceea captatio benevolentiae, dar nici eu n-o sa ma las mai prejos, o sa fiu exigent si nepartinitor. E jurnalist si va intelege asta.

Din fericire, Fanaticii de Vlad Mixich m-a scutit de efortul de a o critica dulceag, ca sa-mi impac ambele laturi ale constiintei, pentru ca e o lectura placuta, care puncteaza la capitolul informativ, dar, mai ales, la cel afectiv.

Fanaticii reuneste 10 articole publicate de autor in diverse reviste si care au ca subiecte diverse personalitati (intr-un singur caz, o o institutie) care au facut performanta in domeniul lor si ale caror vieti se constituie din lumini si umbre pe care Vlad le-a redat cat a putut de obiectiv. Fiind vorba de contemporani si de materiale de presa, cartea sta sub semnul unei perisabilitati necrutatoare – cine se va mai sinchisi de Monica Macovei sau de Dinescu peste 30 de ani, cand noua nu prea ne pasa nici de-ai nostri acum?

Asa ca e bine sa va grabiti sa o cititi, pentru ca aveti ce. Fiecare dintre capitole are potential de impact diferit, in functie de personalitatea si interesele celui care le parcurge. Eu, unul, am fost un pic dezamagit de cel despre Marcel Iures, am fost lasat rece de despre un oarecare doctor-psihoterapeut Florescu, m-am cam pierdut in istoria lui Raed Arafat, am simtit o foame napraznica vizualizand ospetele lui Dinescu la Cetate, am citit printre randuri la CEO-ul Mihai Ghyka sau m-am entuziasmat la cel despre Dan Puric.

In paginile despre mimul-actor devenit lider spiritual Vlad atinge zenitul cu un amestec de ironie si luciditate, asezonat cu stilul sau cvasi-literar, pe care nu l-a deprins in vreo scoala, ci, dupa umila mea parere, procedand exact cum spunea Goethe: O privire in carte, doua priviri in viata. Acesta este marele merit al lui Vlad Mixich: s-a facut jurnalist, nu a facut jurnalism.

Fanaticii e misto, asa de misto incat aproape am regretat ca nu am dat bani pe ea.