Furia e puternică

Hollywoodul a produs filme precum His Girl Friday, unde actorii mitraliază replici mai repede decât poate mintea umană să proceseze.

Hollywoodul a produs și Aquaman and the Lost Kingdom, care te zgâlțâie fizic de nu te vezi.

Și tot Hollywoodul a produs In the Bedroom, care nu face absolut nimic din toate cele de mai sus.

Filmul lui Todd Field se adresează acelui segment de populație cinefilă care beneficiază de răbdare și compasiune.

Îmi place să cred că nu e chiar minuscul, dar e cert că nu toți care se apucă să-l vizioneze o să-l și termine cu același nivel de concentrare și angajament afectiv. Unii vor sfârși pe telefon, unii dormind, iar lista alternativelor poate continua.

Aceia care investesc resurse masive de empatie o să rămână cu profit de înțelegere a unui aspect fundamental al naturii umane:

Caracterele noastre sunt plămadă moale în fața evenimentelor care ne izbesc din toate părțile.

Soț și soție de vârsta a doua spre a treia dintr-un orășel american au un fiu de mers la facultate.

Feciorul intră într-o relație cu o tipă mai mare ca el, cu doi copii și nedivorțată.

Soțul încă oficial reapare în scenă și se vădește a fi cam instabil psihic.

Belelele sunt inevitabile.

Ca orice film lent, reușit și axat pe trăirile celor care îl populează, In the Bedroom îți oferă ocazia să îți examinezi propriile reacții emoționale în fața celor văzute, auzite și simțite pe ecran.

Scenariul și regia, aceasta din urmă uneori un pic patetică, sunt fasonate în așa fel, încât să ți le stârnească fără să vrei.

Manipularea cinematografică e de cea mai înaltă clasă. Ești câmp de luptă între rațiunea care îți readuce aminte că e ficțiune și simțirea care te alătură sau contrapune personajelor și zbaterilor lor, vehemente sau, de cele mai multe ori, mute.

Și, ca orice peliculă care te zgândărește emoțional periculos de mult, In the Bedroom funcționează grație interpretărilor.

Sissy Spacek și Tom Wilkinson sunt devastatori și separat, dar mai ales împreună.

Spacek vine încununată și de aura ei de mare actriță, căreia îi face cinste.

Wilkinson, care ne-a părăsit acum scurt timp, e poate mai surprinzător, fiind mai degrabă cunoscut din roluri secundare, însă e la nivelul partenerei de ecran, fără a se lăsa contaminat de felul ei de a juca. Își compune grimasele și tăcerile și exploziile verbale în felu-i propriu, așa cum i-l știm de la minunatul The Full Monty.

Partitura Marisei Tomei e categorisită îndeobște ca aparținând planului secund, dar, în prima parte a filmului, cel puțin, ambivalența ei este una dintre forțele motrice ale dramei.

De remarcat și prestațiile lui Nick Stahl sau William Mapother, precum și o scurtă, dar de efect apariție a lui Karen Allen (marea iubire a lui Indiana Jones).

In the Bedroom este un bun exercițiu de umilință.

Când ni se pare că suntem virtuoși de dăm pe dinafară, ședem frumos și-l urmărim, ca să revenim cu picioarele pe pământ.

Omul sfinteste filmul

The Wrestler a fost la un pas sa fie un film mediocru, dar s-a salvat in extremis datorita oamenilor implicati in realizarea lui.

Ca scenariu aduce cam prea mult cu Raging Bull, dar este chiar mai conventional, fapt surprinzator, pentru ca regizorul, pe care eu il ador, pentru ca, pe ce a pus mana, a transformat in aur curat (Pi, Requiem for a Dream, The Fountain), nu parea genul care sa se apuce de asa ceva. Fara a mai avea exuberanta senzoriala a celorlalte pelicule, unele imagini sunt in asa fel compuse incat spun mai multe decat arata.

Interpretarile sunt cele salta filmul in mod decisiv. Marisa Tomei e decenta (ma rog, poate nu e cel mai potrivit cuvant :P), in rolul ei de stripteuza cu sentimente, dar Mickey Rourke e un veritabil Atlas care duce filmul in spinare, chiar si cand e vai de el, chiar si cand isi vomita matele cu totul. E egoistul cu omenie, e bruta sensibila, e un amalgan in care cred ca actorul a pus si ceva din propria fiinta. Daca cinematografia ar fi un corp omenesc, rolul lui Mickey Rourke ar fi un tatuaj permanent.

Pomeneam mai sus de asemanarea cu Raging Bull. Si capodopera lui Scorsese, si filmul lui Aronofsky exploreaza cate un univers al unui sport violent, dar spectaculos. Wrestlingul mi s-a parut intotdeauna un pic absurd, dar dupa ce regizorul intra in culisele lui si mai si pune in scena niste lupte care gadila prin coregrafie gustul atavic al fiecaruia pentru sange, mi-am mai schimbat parerea.

E clar ca urmatoarea recenzie va fi despre Milk, filmul in care Sean Penn i-a sustras Oscarul lui Mickey Rourke. Sunt curios sa vad de ce.