Ca o continuare a explorării relațiilor problematice dintre părinți și copii, ilustrate de filmul lui Jim Jarmusch, Father Mother Sister Brother, vin și două romane, care, deși din arii culturale diferite, spun aceeași eternă poveste a dihotomiei a înstrăinării și afecțiunii dintre generații.

Unul se intitulează The Corrections, este plasat în America la începutul decadei 2000 și îl are drept autor pe Jonathan Franzen.

Celălalt are titlul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, se întinde într-un mediul rural al României comuniste și este scris de Marta Petreu.

În ambele, o căsnicie disfuncțională a părinților are efecte profunde (și dăunătoare) asupra copiilor, care, ajunși la maturitate, au de înfruntat devianțe de tot felul.

Ce este interesant pentru cititorul român de vârstă medie este cum se regăsește în trăirile din ambele cărți.

Bunicii și părinții noștri provin, în mare parte, de la satele supuse colectivizării și privațiunilor din perioada așa-zis socialistă, având de dus și povara unor mentalități apăsat patriarhale, care s-au mai estompat treptat după, dar rămân încă active în rândul unui segment considerabil de populație.

Pe de altă parte, dramele din Occident, cu falia crescând dintre generații, ne-au cuprins treptat și pe noi, iar aici frescă amplă psihologică a lui Franzen devine tot mai aplicabilă.

Deși funcționează foarte bine în tandem, există o diferență stilistică demnă de meționat între cele două romane.

Americanul echilibrează tragedia (degenerarea facultăților mintale ale tatălui e la fel de sfâșietoarea precum a unui Anthony Hopkins sau Victor Rebengiuc) cu umor și multă înțelegere față de scăderile umane ale tuturor personajelor.

Românca, în schimb, face din suferință un obiectiv. Cam trei sferturi din carte este reușită literar și funcționează impecabil emoțional, însă, în ultima pătrime, pare ca devine deja un fel de voluptate gratuită a pătimirii.

Poate că noi, românii, încă nu știm să facem pace cu trecutul și cu ceea ce este numit modern ”traumă transgenerațională”.

Învățăm treptat, însă, că n-avem încotro.

Pentru că toți suntem supuși poeziei de mai jos, pe care o reiau, după ce a fost cheia înțelegerii multor cărți științifice despre aporia asta relațională:

Au dat-o-n bară, şi tatăl tău, şi mama.

Poate fără să vrea, dar au comis-o rău.

Cu-ale lor erori te-au îndopat, ia seama,

Şi-au mai plusat cu-erori din jur, de dragul tău.

(This Be the Verse de Philip Larkin, în traducerea lui Petru Dimofte)