Ridley Scott se duelează cu el însuși

Într-un interviu foarte haios, în care rememora cele mai importante roluri ale carierei, Russell Crowe îl numea pe Ridley Scott ”a Renaissance man”.

În limba engleză, acest termen are un sens mai larg, însă, urmărind The Last Duel, nu m-am putut abține să nu îl iau și la propriu, deoarece, chiar și când explozia de feminism alterează subtilitatea narațiunii, figura lui Jodie Comer, frumoasă de parcă ar fi pictată de Botticelli, rămâne ca un far luminos într-o mare de brutalitate.

Filmul debutează cu un exercițiu de tachinare nemilos – câteva cadre te aruncă în iureșul duelului cu pricina, executat cu o vigoare și un dramatism care îți pompează adrenalină și îți stârnesc pofta de acțiune, pentru ca apoi povestea să se întoarcă și să purceadă la a explica în stil Rashomon cum s-a ajuns acolo.

Mi-am zis atunci: Muamăăă, două ore de vorbărie până aflăm deznodământul!

Dar nu, prin realizare și interpretări, The Last Duel îți ține interesul treaz și relevă un Ridley Scott care, la peste 80 de ani, lucrează cu o prospețime uimitoare și cu preocupare pentru narațiune, mai degrabă decât pentru spectacol.

Decorurile și costumele sunt somptuoase, imaginea fără cusur compusă, montajul fluid, iar fiecare scenă, deși neîndoios cinematografică, are o valoare aproape teatrală, de tablou vivant însuflețit, pe care îl admiri, chiar și când e cadru pentru fapte reprobabile.

Scenariul este inteligent, în limitele pe care i le permite teza pe care o adoptă. Lumea din The Last Duel este una dominată de bărbați, una în care femeile sunt proprietăți și pioni, una în care primează dreptul celui puternic și/sau pilos. Nu zic că n-ar fi fost așa, dar mai multă ambiguitate ar fi servit și mai bine artei.

Însă un film este produsul timpurilor sale, iar noi stăm încă sub semnul lui #MeToo, așa că acceptăm pelicula așa cum e.

Ambiguitatea despre care vorbeam i-ar fi ajutat și lui Jodie Comer, care ar fi fost astfel propulsată chiar în cursa către o nominalizare la Oscar, mai ales că dă excelent replica unor masculi de tot felul.

Unul este un Matt Damon cu o coafură catastrofală. Doar marea sa competență actoricească trece chica-i de șmenar de anii ’90 în plan secund. Mai în elementul lui din punct de vedere al părului este Adam Driver, care bifează încă un rol solid și îl mai răzuiește un pic din memoria colectivă pe Kylo Ren.

Și așa ajungem la Ben Affleck blond.

Vă las un moment să contemplați ideea și imaginea.

Chiar și după ce personajul său începea să aibă apariții mai dese și atât de savuroase, încât părea că Affleck juisează la fiecare replică, creierul meu tot tresărea vag agresat de această găselniță.

Mă tot gândesc că regizorul lui The Last Duel mai scoate anul acesta și House of Gucci, care promite la rându-i delicii actoricești și de mizanscenă.

Așa că Ridley Scott se duelează în 2021 cu el însuși, iar The Academy of Motion Picture Arts and Sciences are ocazia și argumentele să procedeze așa cum au făcut-o și cu Scorsese pentru The Departed.

Hai, oameni buni, maeștrii merită onorați cât sunt încă printre noi!

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Ford v Ferrari

Din punct de vedere ideologic, faptul că Ford v Ferrari este pe lista filmelor nominalizate la Oscarul suprem, iar Bombshell nu, este triumful masculinitatii dominante și al spiritului donaldtrumpian „America Great Foreva”, precum şi al temelor facile faţă de cele grave.

Din punct de vedere strict cinematografic însă, este victoria unui meşteşug pe care Hollywood-ul l-a perfecţionat de-a lungul timpului, acela de a lua o poveste reală şi a o reda suficient de exact, încât omagiul să fie recognoscibil, dar şi suficient de antrenant, iar divertismentul să depăşească fruntariile genului.

Prin anii ’60 ai secolului trecut, cei de la compania Ford îşi pun în gând să îi bată pe alde Ferrari la faimoasa cursă de la Le Mans, iar pentru asta angajează profesionişti vajnici, dar şi căpoşi.

Clişeele unui astfel de film se regăsesc din abundenţă în Ford v Ferrari, atât de pregnante uneori, încât pe cei care nu ştiu să mai şi lase prinţipurile morale deoparte ar putea să-i supere. Vă dau un exemplu de astfel de scenă: Christian Bale meştereşte ceva sub maşină, iar nevasta vine cu fustiţa scurtă şi cu mers legănat să îi aducă de mâncare într-un coşuleţ. Momentul romantic este inevitabil.

Şi dihotomia dintre specialiştii într-ale automobilismului, oameni integri, neîmblânziţi, şi corporatiştii agasanţi sau fanfaroni cam tot din puţul convenţiilor vine, dar, după ce am avut de-a face cu această din urmă categorie umană de-a lungul vieţii, mărturisesc că îngroşarea caricaturală nu-i chiar departe de adevăr.

Ca să nu mai zic că rivalii italieni sunt creionaţi în cel mai apăsat stil arhetipal.

A nu se înţelege că Ford v Ferrari este un film prost. Nu, este chiar remarcabil că, în ciuda unui şablon pe care îl recunoşti în tot şi toate, de la momente tandre sau psihologice la caracterizări şi dozarea suspansului, nu are timpi morţi şi te distrează, chiar dacă nu nutreşti nici cea mai vagă pasiune pentru viteză şi adrenalină.

Scenariul, alert, previzibil ca întreg, dar savuros luat moment cu moment, le dă actorilor replici de ronţăit şi atitudini de etalat. Campion este, bineînţeles, Christian Bale, cu accentul deşănţat şi aerul coleric, excelent secondat de Matt Damon, tot cu accent deşănţat şi cu grimase preocupate. Dintre enervanţii care le pun beţe în roate, ies în evidenţă Josh Lucas drept alunecosul şi ranchiunosul director-combinator şi Tracy Letts, patronul orgolios, pe care l-am întâlnit pretutindeni, inclusiv în oraşul natal, unde diverşi potentaţi finanţează activităţi extracurriculare, doar pentru că rivalii din afaceri au procedat la fel.

Ford v Ferrari nu se bagă peste nominalizaţii la interpretare sau la cei pentru scriere şi concurează cu şanse reale, chiar măricele, doar la montaj.

Pentru o peliculă care are de-a face cu testosteronul şi vitezometrul dat peste cap, decupajul de fracţiuni de secundă este indispensabil, iar aici merge pe sistem de mulţi cai putere.

Tare mi-e că vitezomanii, de care drumurile noastre nu duc lipsă, o să simtă un impuls suplimentar de la Ford v Ferrari.

Băieţi, lăsaţi-o mai moale, că şofatul nu-i ca-n filme!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell