Ne mai despart doar câteva zile de lansarea filmului-eveniment al anului, The Odyssey al lui Christopher Nolan.

Și, deja, o mare parte a omenirii refuză să îl vadă, ba mai mult, deja știe că e mizerabil.

Asta, doar pentru că regizorul a făcut niște alegeri de distribuție discutabile, deși, în ultimă instanță, e dreptul lui inalienabil de artist de a proceda cum trebuie.

Fiecare e liber să procedeze cum crede, inclusiv aceia care boicotează această ecranizare a poveștii lui Homer, dar cumva îmi pare rău că se lipsesc de ea, așa că le readuc aminte că există o alternativă.

Nu e nici pe departe perfectă, dimpotrivă, dar, chiar dacă își vădește vârstă, încă are merite.

Este vorba despre The Odyssey din 1997, producție realizată pentru televiziune de Andrei Konchalovsky și avându-l pe Armand Assante în rol principal.

Numele reputatului regizor contrabalansează faptul că filmul era destinat micului ecran, cu limitările de buget aferente (sunt înainte de era când Netflixul a schimbat jocul cu bani grămadă în miniseriile sale).

Rezultatul este o poveste deseori depășită vizual, căreia îi lipsește simțul grandorii pe care îl va avea, probabil, cea a lui Nolan, dar care are beneficiază destule secvențe de efect din punct de vedere dramatic.

Problema mai acută este la scenariu, care păstrează momentele emblematice (cu lipsa impardonabilă, a celui cu sirenele), dar care simplifică toată poezia lui Homer și o transformă într-un suită de replici aproape funcționale.

Actorii mari din distribuție o scot la capăt cumva, dar cei minori sau mai puțin înzestrați se prăbușesc acut în ridicol.

Armanda Assante își pune charisma și virilitatea la bătaie, dar e departe de a inspira aerul că e cel mai isteț dintre greci.

Fidela-i Penelopa e Gretta Scacchi, când expresivă, când nu prea.

Isabella Rosellini drept Atena are o prezență veritabil demiurgică.

Vanessa Williams e Calypso și e senzuală cât cuprinde, dar o prefer pe Circe a lui Bernadette Peters, distinsă actriță de pe Broadway, care, după calculele mele nerușinate avea cam la 50 de ani la momentul realizării producției, dar care inspiră senzualitate prin toții porii.

Irene Papas e aprigă ca mamă a lui Odiseu, iar pe Christopher Lee ca Tiresias n-apuci să îl vezi bine, pentru că e înconjurat de flăcări digitale date la maxim.

În doar câteva minute de prezență scenică, Michael J. Bollard reușește să se facă remarcat ca Boreus, bonomul zeu al vântului din nord.

Cei care reușesc să-și întrupeze rolurile cel mai consistent sunt Geraldine Chaplin ca Eurycleia, doica dedicată a lui Odiseu, și Eric Roberts drept Eurimah, pretendentul cel șmecher la mâna Penelopei.

Între el și sclava Melantho e un erotism mai convingăror decât între Odiseu și consoarta sau damele zeiești pe care i le scoate soarta în calea către Ithaca.

Mă hrănesc cu speranță că, văzând această versiune, ca și pe aceea din 1954 cu Kirk Douglas, o parte mai rațională din contestatarii lui Christopher Nolan vor înțelege că orice cineast care ne blagoslovește cu o versiune a acestei povești nemuritoare nu e vreun agresor al lui Homer, ci devine Homer însuși.

E cel care ne cântă eternele zbaterile ale omului în a înfrunta și deșira firul altfel decât îi urzesc Moirele.