Am avut parte de destule lecturi solicitante anul care tocmai s-a încheiat, dar, printre ele, am strecurat și câte una mai lejeră.

Lejeră, dar nu lipsită de provocări.

În vasta operă pe care ne-a lăsat-o, 13 probleme este o carte pentru la care Agatha Christie mai degrabă și-a făcut mâna, decât a muncit în mod serios.

Volum însumează numărul respectiv de povestiri, relatate de participanți la diverse reuniuni, în stilul Decameronului, iar restul audienței are sarcina să rezolve fiecare dintre enigme.

Cu această ocazia Miss Marple își face intrarea discretă, dar grăitoare în universul ficțiunii. Domnișoară bătrână și perspicace, mai puțin savuroasă decât Hercule Poirot, dar la fel de eficientă în a da de cap misterelor pe care le plăsmuiește scriitoarea.

Arma ei este cunoașterea profundă a naturii umane, ceea ce o apropie cumva de Maigret al lui Georges Simenon.

Fiecare dintre enigmele din 13 povestiri este construită în așa fel, încât mintea mea rula pe două benzi în timpul parcurgerii lor: una era a lectorului, alta a detectivului, care, bazându-se pe atenție și flerul de cititor cu ștate vechi al Agathei Christie, încerca să intuiască răspunsul înainte de dezvăluirea finală.

Mi-a ieșit de patru din treisprezece ori; poate că nu pare un KPI strălucit, dar satisfacția chiar și la una dintre ele a fost imensă, comparabilă cu aceea de câștiga la Cluedo, clasicul joc de deducție, care, după zeci de ani, este încă neegalat în privința modului cum redă ludic atmosfera dintr-un roman de Agatha Christie.

Mircea Eliade spunea că națiile superficiale citesc cărți siropoase, iar cele serioase cărți polițiste.

Nu știu cum stă cea română per ansamblu, dar eu încerc să îi mai dreg un pic scorul.