Suflete aproape moarte

O operă de artă veritabilă este autosuficientă, n-are nevoie nici măcar de a-l ști pe autor.

Există, însă, unele care se sprijină pe legenda creării lor, sunt susținute de poveștile care le înconjoară ca niște aparate de terapie intensivă.

The Misfits al lui John Huston aparține acestei din urmă categorii.

Posteritatea recunoaște filmul drept cel acela care ni i-a oferit ultima dată pe ecran pe Clark Gable și Marilyn Monroe, cărora li se alătură o altă figura remarcabilă și damnată, Montgomery Clift.

Regizorul vine să întregească povestea din culise cu demonii săi (bea și juca la păcănele și lipsea cu zilele de pe platou), iar scenarist este Arthur Miller, a cărui căsnicie cu inimitabila blondă se destrăma chiar în acea perioadă și care construiește personajele din crâmpeie ale realității lor.

Povestea este neimportantă și uneori este o simplă însăilare de monologuri: o proaspăt divorțată (Monroe) începe o relație cu un cowboy îmbătrânit, dar încă viguros și seducător (Gable), iar în jurul acestui cuplu mai gravitează un mecanic menit a fi lăsat pe planul doi (Eli Wallach, cu cea mai consistentă interpretare a peliculei), o gureșă damă de vârstă a treia (Thelma Ritter, oricând de încredere în roluri secundare) și un alt pintenat participant la rodeo-uri (Clift), debusolat rău de tot.

Toți suferă sau au fost modelați de suferință.

Cu excepția ultimei jumătăți de oră, când John Huston se trezește din mahmureală și construiește o secvență magnifică, atât din punct de vedere tehnic, cât și simbolic, The Misfits lâncezește.

Mai sunt scăpărări de inteligență în replici pe ici, pe colo, dar angajamentul afectiv pe care îl suscită este insesizabil, fiind substituit de interesul de a identifica detaliile biografico-psihologice pe care fiecare dintre personaje le lasă să răzbată.

Clark Gable nu se sfiește să îl întruchipeze pe Don Juan-ul care s-a căsătorit și a iubit de multe ori, dar și pe rebelul care a luat Oscarul împrumutat fiind de studiourile unde avea contract la o casă de producție mai mică, drept pedeapsă.

Marilyn Monroe își etalează cu o îndrăzneală surprinzătoare acele forme voluptoase imposibil de descris doar în cuvinte (vezi definiția gentleman-ului de Bob Hope), dar și fragilitatea psihică, caracterul schimbător și drama de a fi privită mai degrabă ca un obiect.

Montgomery Clift demonstrează același talent formidabil, de altă factură decât cel impunător al lui Gable, dar strecoară și câteva aluzii la accidentul care i-a desfigurat fața, precum și la zbuciumata relație cu tatăl său.

Toate cele de mai sus sunt nuanțe greu accesibile celui ce nu are vreo aplecare pentru scormonit biografii.

În absența cunoașterii unor astfel de informații prealabile, The Misfits poate părea exact precum titlul – un film inadaptat, neînțeles și distant.

Dar imaginea celor trei figuri tragice, reunite într-o înălțătoare tentativă de a găsi un sens existenței, este ca un artefact aparte, pe care orice muzeu al artei cinematografice și-ar dori să îl expună.

Drama omului vs. drama istoriei

Există o scene celebră în From Here to Eternity, cu Deborah Kerr şi Burt Lancaster pe o plajă, sărutându-se cu foc şi măturaţi de valurile care vin şi pleacă.

O scenă care a făcut senzaţie, care a fost copiată şi parodiată apoi până la saţietate.

Timpul a acţionat asupra acestui film al lui Fred Zinnemann (care îl regizează cu aceeaşi migala un pic rece precum A Man for All Seasons sau The Nun’s Story) exact ca acel flux şi reflux maritim: l-a curăţat de anumite îndrăzneli (care acum ar părea desuete) şi i-a mai dezgolit anumite clişee, însă, monumentală realizare a cinematografiei, rămâne neclintit în povestea celei de-a şaptea arte prin nenumărate alte motive.

Acestea se întrupează în actorii care populează un loc cu un nume cu rezonanţă imediată: baza de la Pearl Harbour.

Montgomery Clift lasă aici încă o mărturie a imensului său talent (de care ne-a văduvit prematur, graţie unei vieţi neliniştite), materializat acum în rolul soldatului care încearcă să îşi reprime pornirile violente şi să adopte un aer stoic, sabotat de marele inamic al acestei atitudini, dragostea.

Destinatara afecţiunii sale este Dona Reed, o fată de cabaret care îşi doreşte să iasă din această lume şi să devină o persoană respectabilă, iar superba sa ambivalenţă mi-a adus aminte de mecanismul iluziilor din Of Mice and Men.

Burt Lancaster uzează şi aici de statura sa impozantă şi cazonă, însă îi adaugă o nunaţă interesantă, a puterii din spatele tronului. Ca adjunct al unui superior lipsit de autoritate şi charismă, personajul său trebuie să asigure ordinea în unitate, fără a ştirbi aparenţele ierarhice.

Aerul său viril nu scapă soţiei deziluzionate a comandantului, jucată de minunata Deborah Kerr, într-un rol atipic pentru suita de personaje serafice pe care le-a interpretat de-a lungul carierei (Heaven Knows, Mr. Allison, Black Narcissus sau The King and I).

Pentru mulţi, de atunci şi de acum, marea revelaţie din From Here to Eternity rămâne Frank Sinatra în rolul unui soldat italo-american arţăgos şi nesupus. Marele cântăreţ, care a mai dovedit calităţi actoriceşti şi cu alte ocazii (The Man with the Golden Arm), e aceeaşi expresie a arhetipului rebelului fără cauză, care făcea carieră în epocă, însă într-o cheie mai puţin lirică, dar, aş îndrăzni să spun, mai umană.

Apucăturile-i deloc recomandate într-o lume a milităriei îl pun în conflict cu personajul lui Ernest Borgnine, acelaşi bonom Marty de mai târziu, care aici redă agresivitatea doar din câteva tuşe faciale.

Aceste figuri umane se ceartă, se bat, se amorezează, se revoltă, însă, când are loc atacul japonez asupra bazei, toate pasiunile omeneşti devin neînsemnate în comparaţie cu drama care va cataliza evenimente epocale la nivel planetar.

De indivizi precum ei istoria va uita, nu însă şi când prind viațăîntr-un film grandios precum From Here to Eternity.

Doua dive dereglate

Intr-un excelent interviu luat de Catalin Stefanescu in cadrul emisiunii Garantat 100%, Ethan Hawke vorbea despre Denzel Washington in termeni elogiosi, numindu-l „a great actor who is also a great star”.

Aceeasi caracterizare poate fi atribuita si celor doua nume care se infrunta pe afisul filmului Suddenly, Last Summer.

Katharine Hepburn si Elizabeth Taylor.

Sa ai chiar doar pe una dintre ele intr-o productie e un privilegiu pentru orice regizor, insa iscusitul Joseph Mankiewicz (A Letter to Three Wives, Julius Caesar, Cleopatra sau 5 Fingers) reuseste sa le faca loc amandurora, in asa fel incat sa nu se scada una pe cealalta, ci sa-si potenteze reciproc performantele actoricesti.

Povestea e tributara originii dramaturgice si nu exceleaza prin coerenta sau credibilitate, dar acesta este un neajuns ce trece neobservat, pentru ca piesa originara il are drept autor pe Tennessee Williams, indeobste generos cu interactiunile spirituale sau acide si cu monologurile poetice sau tulburatoare. Mai adaugam la toate acestea si niste decoruri variate si somptuoase si terenul este astfel pregatit pentru magnificul duel/duet.

Un chirurg expert in lobotomii (Montgomery Clift) incearca sa obtina o sponsorizare babana pentru amaratul de spital unde lucreaza (realizat la finele anilor ’50, filmul debuteaza ca un documentar despre spitalele romanesti actuale) de la o doamna de vaza (Katharine Hepburn), putred de bogata, care ii solicita realizarea unei astfel de operatii asupra unei nepoate internate intr-un azil (Elizabeth Taylor). Pretexul este alinarea suferintelor psihice ale acesteia din urma, insa devine rapid evident ca motivul real este sa elimine orice marturie despre sfarsitul tragic al fiului bogatasei, ce survenise in circumstante misterioase.

Cum spuneam, actiunea e prea putin importanta, pentru ca ni se ofera privilegiul de a le vedea la lucru pe cele doua dive (ambele nominalizate la Oscar).

Katharine Hepburn distileaza aroganta aristocratica pana la chintesenta; dispretul superior pe care il afiseaza fata de ceilalti razbate din foarte fine variatii de fizionomie si gestica, in timp ce vocea este a unei veritabile sirene, care te ademeneste sa ii faci pe plac.

De cealalta parte, Elizabeth Taylor nu beneficiaza de timbru vocal la fel de placut, insa uzeaza de intregul corp si de miscari bruste pentru a-si construi personalitatea nevrotica.

Daca inceputul filmului ii apartine lui Hepburn, cu intrarea-i bizantina magnifica, sfarsitul e al lui Taylor, cu explozia-i de traume descatusate.

Un mic amanunt biografic explica extrema placiditate a lui Montgomery Clift: zdrobit si reparat partial dupa un sever accident de masina, acest actor inzestrat, dar dezechilibrat in viata reala, se misca si vorbeste in film ca si cum (cruda ironie) el insusi ar fi fost supus unei lobotomii.

Teatrul si filmul sunt veri primari, care au apucat-o pe cai diferite, dar care se mai intalnesc din cand in cand si o fac lata.

Suddenly, Last Summer este un astfel de festin.

 

Un Oscar cu greutate

heiress1Exista Oscaruri care isi pierd valoarea in timp si unele care atarna tot mai greu pe masura pe anii trec si interpretarile pe care le-au recompensat par tot mai stralucite.

Oscarul Oliviei de Havilland in The Heiress pare a fi dobandit de zece ori greutatea initiala. Iata de ce.

Filmul regizat de William Wyler o pune pe eroina intre Scylla Si Caribda, adica intre un tata (Ralph Richardson) care are o parere proasta despre ea si un pretendent cam alunecos (Montgomery Clift), banuit ca i-ar vana averea. Initial, personajul Oliviei de Havilland indreptateste lipsa de consideratie din partea tatalui si o augmenteaza cu dezaprobarea din partea noastra, a privitorilor, fata de usurinta de a se lasa fermecata de primul barbat care ii acorda atentie.

Intre cei doi, eroina etaleaza o gama variata de trairi: sfiala extrema, supunere cvasi-oarba, incantare reprimata, insa socul minunat pe care il incerci urmarindu-i evolutia ce are loc dupa un anume moment critic. Metamorfoza Oliviei de Havilland e uluitoare si da greutate de osmiu statuetei pe care a castigat-o pentru acest rol. E o stralucire damnata in creatia ei, o stralucire pe care nu ti-o poti scoate din minte.

Ceilalti actori sunt pe pozitii de frunte, de asemenea. Ralph Richardson e specializat pe ridicat de sprancene si mici variatii de tonalitate, dar cum le foloseste! Urmarindu-l, e ca si cum am ne-am afla langa un artizan al carui mestesug de mult defunct, al carui ultim reprezentant este.

heiress3

Montgomery Clift are o prestatie mai de smecheras de anii ’50 ai secolului XX, mai degraba decat XIX, cand este plasata actiunea, dar, chiar si asa, acel ceva cu care nu te poti impaca din personalitatea pe care o transpune pe ecran e ingredientul care intregeste clestele in care este prinsa nefericita protagonista. Miriam Hopkins e raza de umor intr-o poveste altminteri trista, in rolul unei matusi vaduve, care adora sa faca pe petitoarea.

Ca regizor, William Wyler e discret, dar sigur. Se concentreza pe actori, fara a uita sa ii inconjoare cu mici elemente de decor menite a plasa temporal povestea, dar si a-i conferi un aer de drama universala.

Reiau ce spuneam la inceput. Departe de a fi fost atins de patina vremii, Oscarul Oliviei de Havilland a castigat consistent in greutate, incat ar fi nevoie de cativa oameni sa il care.

heiress2

Copiii din miez de noapte

Search1Al Doilea Razboi Mondial a fost o noapte, cea mai lunga, mai intunecata si mai urata din istoria omenirii, iar in mijlocul ei, invaluiti de negura atrocitatilor, s-au aflat copiii.

Asta e mesajul pe care il transmite inceputul filmului The Search, regizat de Fred Zinnemann. Un inceput frapant, cu imaginie fara coloana sonora cu siruri de copii cu fete abrutizate, expirand teama prin toti porii si chinuiti de foame. Aceasta este partea peliculei care o face mai mult decat o relativ simpla melodrama despre reunirea unui copil cehoslovac cu mama sa, cu ajutorul unui soldat american inimos.

Bucata dedicata personajului colectiv al copiilor nu putea fi realizata cu un asemenea impact decat in 1948. Suita de cadre prelungi, cu o voce trista care nareaza si ne transmite si noua un sentiment suplimentar de amaraciune, cu imagini alb-negru care, acoperind mizeria, nu fac decat sa o accentueze, ar fi astazi un experiement care n-ar mai surprinde pe nimeni, data fiind varietatea stilistica a cinematografiei moderne. Dar la nivelul anilor de dupa razboi, asa se faceau filmele si, tocmai de aceea, aceasta scena poarta sigiliul perenitatii.

Din grupul de copii dusi la un centru umanitar pentru a fi returnati familiilor sau pentru a li se gasi unele noi se distinge treptat Karel Malik, un baietel plapand si blond, care afiseaza o tristete aproape matura; micul interpret, Ivan Jandl, a primit un Oscar onorific, care ar fi putut foarte bine si din categoria celor obisnuite pentru ca prestatia sa este de o profunzime deosebita: un copil care joaca pe un copil, dar cu intensitatea actoriceasca a unui adult.

Search2

Intamplarea il aduce in grija unui soldat american, jucat cu lejeritate de Montgomery Clift, iar filmul se mai insenineaza si asistam la un simpatic troc sufletesc: copilul mult prea matur reinvata placeri specifice varstei, iar militarul cel fara de griji deprinde abilitatea de a avea grija de altul, proprie unui adult.

Relatia dintre cei doi nu se dezvolta prea mult, pentru ca The Search nu este un film lung, iar o parte a sa este dedicata mamei baiatului si cautarii sale febrile, o bucata a filmului mai putin reusita, dar neindoios necesara.

Daca il analizam scos din context, The Search este o creatie bunicica, dar inegala si chiar incompleta. Insa, pentru anul 1948, a fost o veritabila faclie menita a-i conduce pe adulti si pe copiii din miez de noapte catre zambete si speranta.

Search3

De Craciun, fii mai bun, fii mai fericit

In Ajunul Craciunului, cei mai multi oameni aleg sa priveasca filme dragute, dulci, optimiste, care sa ii ajute sa intre in spiritul acestei sarbatori. Manat de un bizar impuls, m-am decis sa nu urmez o atare traditie si am vazut Judgement at Nuremberg.

Poate ca titlul si locul mentionat in el va spun deja despre ce e vorba, daca nu, se refera la orasul din Germania unde au fost judecati liderii nazisti dupa incetarea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Nu marii conducatori sunt subiectul acestui film, ci personaje fictive, apartinand sistemului, dar care, prin profesia lor, declanseaza ample dezbateri. Aceasta judecata de la Nuremberg incearca sa stabileasca daca inculpatii, judecatori la randul lor in cadrul Reichului, sunt vinovati sau nu de crimele acestui regim.

Spencer Tracy este un judecator american, batran, lipsit de spectaculozitate, fara rafinamente in gandire, care este chemat sa prezideze lucrarile acestui tribunal, caruia opinia publica deja nu ii mai acorda importanta. Acuzarea e condusa de Richard Widmark, american sadea, pentru care dorinta de a-i condamna pe inculpati depaseste simpla sarcina de serviciu; apararea ii revine lui Maximilian Schell, un tanar german abil, ambitios, cult si animat de niste cerebrale motivatii patriotice. Cea mai de marca figura din boxa acuzatilor este Burt Lancaster, jurist german de renume mondial, a carui integritate e indeobste cunoscuta, facand si mai dilematica stabilirea raspunderii sale in atrocitatile discutate.

Cand vine vorba de crimele regimului nazist, e greu sa ai o alta parere decat oroare totala fata de nivelul incredibil de abjectie pe care l-au atins niste fiinte umane (am dat, insa, spre suprinderea si intristarea mea, si de persoane care sustin ca Hitler a avut el ceva in cap; in astfel de situatii, eu unul nu mai zic nimic si raresc impercetibil rata de interactiune cu respectivii). Totusi, Judgement at Nuremberg nu te arunca intr-o tabara anume, ci te plaseaza fix la confluenta unor pozitii contradictorii, al caror conflict genereaza una din cele doua mari calitati ale acestei creatii cinematografice: te face sa reflectezi in mod socratic. Lege vs. dreptate, comunitate vs. individ, conjunctura vs. principii, acestea sunt mizele care transforma aceasta confruntare intr-una de proportii epopeice, desi se desfasoara in spatiu limitat.

Cea de-a doua mare calitate vine de la actori. Ca in orice film care se petrece intr-o sala de judecata, si in Judgement at Nuremberg se vorbeste mult, se declama mult, iar actorii se intrec unul pe altul in interpretari care dau fiori de placere. Cursa e dominata de Maximiliam Schell (castigator de Oscar pentru acest rol), absolut uimitor prin capacitatea cu care trece de la o stare la alta, de la agresivitate la aparenta blandete, de la soapte la strigate profunde, de la apasare la revolta, toate cu o dictie impecabila si cu un irezistibil accent german (priviti scena aceasta si va veti edifica).

E urmat indeaproape de Spencer Tracy, care opune arsenalului complex al tanarului confrate un bun simt atat de bine redat, incat, asa cum e imposibil sa nu il admiri pe versatul aparator, e imposibil sa nu il placi pe venerabilul om al legii, care isi are momentul lui de gratie in finalul filmului, menit sa readuca aminte detractorilor de astazi ca America de ieri a fost totusi farul calauzitor al democratiei.

Desi cu o idee mai jos pe scara interpretarii, Burt Lancaster are si el o bucata oratorica numai buna de dat exemplu prin scolile de actorie, iar in locul de unde acesta se manifesta cu toata energia aceea electrizanta si retinuta care i-a caracterizat multe dintre roluri, adica boxa martorilor, mai apar Judy Garland si Montgomery Clift.

E o diferenta colosala intre ingenua care ne-a fermecat in The Wizard of Oz si femeia apasata de remuscari din Judgement of Nuremberg, dar exact farama de inocenta care uneste cele doua roluri ale acestei superbe actrite, doborate prematur de propriile excese, ii transforma scurtul rol intr-o aparitie memorabila. Clift reuseste o performanta unica in contextul acestui film: nu apare decat intr-o scena, dar in cele cateva minute petrecute pe ecran, abate atentia de la toti ceilalti formidabili actori, inclusiv de la Schell.

De Craciun, vizionand Judgement of Nuremberg am devenit mai bun si mai fericit.

Mai bun (macar in teorie, pentru ca soliditatea morala nu se probeaza decat in practica), deoarece am inteles un dicton care pana acum mi se parea a avea un iz de sofism: E adevarat ca o viata nu valoreaza nimic, dar tot atat de adevarat este ca nimic nu valoreaza cat o viata.

Mai fericit fara doar si poate, pentru ca am vazut un film pur si simplu exceptional.