Intr-un excelent interviu luat de Catalin Stefanescu in cadrul emisiunii Garantat 100%, Ethan Hawke vorbea despre Denzel Washington in termeni elogiosi, numindu-l „a great actor who is also a great star”.
Aceeasi caracterizare poate fi atribuita si celor doua nume care se infrunta pe afisul filmului Suddenly, Last Summer.
Katharine Hepburn si Elizabeth Taylor.
Sa ai chiar doar pe una dintre ele intr-o productie e un privilegiu pentru orice regizor, insa iscusitul Joseph Mankiewicz (A Letter to Three Wives, Julius Caesar, Cleopatra sau 5 Fingers) reuseste sa le faca loc amandurora, in asa fel incat sa nu se scada una pe cealalta, ci sa-si potenteze reciproc performantele actoricesti.
Povestea e tributara originii dramaturgice si nu exceleaza prin coerenta sau credibilitate, dar acesta este un neajuns ce trece neobservat, pentru ca piesa originara il are drept autor pe Tennessee Williams, indeobste generos cu interactiunile spirituale sau acide si cu monologurile poetice sau tulburatoare. Mai adaugam la toate acestea si niste decoruri variate si somptuoase si terenul este astfel pregatit pentru magnificul duel/duet.
Un chirurg expert in lobotomii (Montgomery Clift) incearca sa obtina o sponsorizare babana pentru amaratul de spital unde lucreaza (realizat la finele anilor ’50, filmul debuteaza ca un documentar despre spitalele romanesti actuale) de la o doamna de vaza (Katharine Hepburn), putred de bogata, care ii solicita realizarea unei astfel de operatii asupra unei nepoate internate intr-un azil (Elizabeth Taylor). Pretexul este alinarea suferintelor psihice ale acesteia din urma, insa devine rapid evident ca motivul real este sa elimine orice marturie despre sfarsitul tragic al fiului bogatasei, ce survenise in circumstante misterioase.
Cum spuneam, actiunea e prea putin importanta, pentru ca ni se ofera privilegiul de a le vedea la lucru pe cele doua dive (ambele nominalizate la Oscar).
Katharine Hepburn distileaza aroganta aristocratica pana la chintesenta; dispretul superior pe care il afiseaza fata de ceilalti razbate din foarte fine variatii de fizionomie si gestica, in timp ce vocea este a unei veritabile sirene, care te ademeneste sa ii faci pe plac.
De cealalta parte, Elizabeth Taylor nu beneficiaza de timbru vocal la fel de placut, insa uzeaza de intregul corp si de miscari bruste pentru a-si construi personalitatea nevrotica.
Daca inceputul filmului ii apartine lui Hepburn, cu intrarea-i bizantina magnifica, sfarsitul e al lui Taylor, cu explozia-i de traume descatusate.
Un mic amanunt biografic explica extrema placiditate a lui Montgomery Clift: zdrobit si reparat partial dupa un sever accident de masina, acest actor inzestrat, dar dezechilibrat in viata reala, se misca si vorbeste in film ca si cum (cruda ironie) el insusi ar fi fost supus unei lobotomii.
Teatrul si filmul sunt veri primari, care au apucat-o pe cai diferite, dar care se mai intalnesc din cand in cand si o fac lata.
Suddenly, Last Summer este un astfel de festin.
