Să privim pictura! (CXXX)

Cine a văzut Șatra lui Emil Loteanu a rămas cu amintirea farmecului aparte al femeii rome, dar și cu gustul amar al destinului ei tragic.

Și nu doar al Radei jucate cu intensitate de Svetlana Toma.

Poate de aceea mi-au atras atenția două picturi de la Muzeul de Artă al României din București, două opere de artă care suprind această dualitate.

Prima este Țigancă la Ghergani a lui Nicolae Grigorescu.

Un tablou are emană senzualitate și sfidare, una potențându-se pe alta. Imaginea surprinsă de mine nu conține decât un crâmpei din jocul luminii reflectate atât pe ulcior, cât și pe goliciunea provocatoare a femeii și, mai ales, în privirea ei.

Expresia ”a o sorbi din priviri” a fost inventată pentru pictura asta.

Cealaltă creație este Femeie în interior a Nadiei Grossman-Bulighin, artista avangardistă pe care am mai invocat-o într-o paralelă plastică odinioară.

Femeia romă înfățișată de ea este atinsă de morbul tristeții iremediabile.

A fost frumoasă și strălucitoare odinioară. Cine știe, poate și ea le arunca privire trufașe bărbaților, așa cum o face a lui Grigorescu.

Poate e chiar ea, după ce condiția inferioară la care au fost condamnați de-a lungul secolelor romii, în general, și femeile, în particular a stins lumina din ochii ei.

Chiar dacă e despuiată până la brâu, tabloul nu emană erotism, ci invită mai mult la jenă, așa cum am simțit în alternanța ipostazelor Elidei jucate de Costinela Ungureanu în Femeia mării de la Teatrul Național din Craiova.

Conjugate, cele două picturi mi-au adus aminte și de evoluția Fetei afgane imortalizate de marele fotograf Steve McCurry.

Când societatea transformă frumusețea în așa hal, e ceva în neregulă cu ea.

Să privim pictura! (CXIX)

Hoinările prin sălile Muzeului de Artă al României, am remarcat două picturi, înrudite ca tematică și care mi-au atras atenția printr-o senzație de deja-vu.

Prima se intitulează Portret de țărancă și a fost pictată de Aurel Băeșu (1896-1928), înzestrat artist din perioada Primului Război Mondial, plecat prea devreme dintre noi din cauza tuberculozei.

Cea de-a doua se intitulează Răzeșoaica și a fost pictată de Nadia Grossman-Bulighin (1891-1930), și ea cu o viață și carieră scurte, dar fecunde, caracterizate de apropierea de avangarda bucureșteană și de o blândă adeziune la formele cubismului.

Deși cei doi autori nu mai sunt printre noi, modelele lor, da.

Eu, unul, le văd de fiecare dată când merg la cumpărături de zarzavaturi prin Piața Mare din Craiova.

Sunt țărăncile, mămăițele, cumetrele, cum vreți să le spuneți, care vând verdețuri și alte roade ale pământului.

Sunt femei cu care viața nu a fost blândă, Se vede asta pe chipurile lor, așa cum vedem și pe ale celor două personaje de mai sus.

Dar au o dârzenie și o tenacitate admirabile.

Mi-aduc aminte cât de aprig a negociat o astfel de bunicuță cu broboadă, astfel încât i-am plătit dublu de cât făceau, cred, pentru o pereche de botoșei împletiți.

Sunt truditoarele pentru care expresia ”talpa țării” nu e o insultă, ci un titlu de glorie.