Llorando por David Lynch

By Iulian in Filme 0 Comment

Ieri a plecat dintre noi David Lynch, un cineast aparte, care ne-a lăsat unele dintre cele mai coșmărești expresii ale creativității umane.

De acord, are în filmografie și pelicule mai normale, să zicem, și mai optimiste, precum The Elephant Man sau The Straight Story, însă e cert că va fi ținut minte pentru cum a dat fiori unor generații întregi cu Blue Velvet, Eraserhead sau Twin Peaks (piticul ăla mi-a bântuit visele mult timp).

Între realizările sale, declar că preferata mea este Mulholland Dr. fără ezitare.

E acolo, la interstițiul dintre cele două laturi ale personalității sale artistice.

E un film plin de simboluri, e alambicat, e întunecat și tragic, dar nu e inaccesibil la a fi decodat.

Sau poate că am avut eu noroc.

Din respect pentru David Lynch, dar și pentru acea simțire a uimirii pe care o merită orice cinefil care nu a văzut încă Mulholland Dr., nu o să spun foarte multe despre subiectul său.

Probabil că nici nu mi-ar ieși vreun rezumat coerent.

E suficient să spunem că Laura Harring e voluptoasă și misterioasă, că Naomi Watts e strălucitoare (de-abia la a doua vizionare mi-a dat seama că în partea de final e tot ea), că muzica lui Angelo Badalamenti e astrală, dar și că e despre iluzii destrămate, despre dragoste degenerată în ură și, mai ales, despre ”puterea compensatoare a imaginației“.

Folosesc această din urmă sintagmă pentru că am văzut filmul la scurt timp după ce studiasem în prima mea sesiune de studenție, iar printre acele materii cu care îmi muncisem neuronii fusese și psihologia din cadrul modulului psiho-pedagogic.

Printre conceptele aride de pe foile acelea dactilografiate urât și fotocopiate s-a regăsit și acesta.

Puterea compensatoare a imaginației.

Cu această poartă deschisă spre înțelegerea minții umane mi-am văzut propria viață altfel, am savurat și mai abitir extraordinarul joc video Sanitarium și am înțeles Mulholland Dr.

Și, dacă e să aleg o scenă care e definitorie pentru modul cum acest film s-a gravat iremediabil și inubliabil pe scoarța mea cerebrală, aceea nu poate fi decât a melodiei Llorando a cântăreței Rebekah Del Rio.

O voce care vine parcă din străfundul conștiinței umane, care plânge, căci asta înseamnă titlul, toată zădărnicia existenței și a dezamăgirii care o însoțesc, lăsându-se doar cu contemplarea frumuseții ca o palidă mântuire.

Prima dată când am văzut Mulholland Dr. și am ascultat acest țipăt munchian armonios a fost în defunctul cinematograf ”Jean Negulescu” din Craiova.

Nu eram decât câțiva spectatori risipiți prin acea sală deja decrepită, la fel cum, în film, nu sunt decât câțiva auditori ai melodiei, printre care și cele două protagoniste.

Când Rebakah Del Rio a început să cânte, granița altminteri impenetrabilă a ecranului de cinema s-a estompat și toți, personaje reale și fictive, am devenit părtași ai unui moment de grație sublimă.

Poate că David Lynch a avut dreptate să facă filme atât de încurcate și neliniștitoare.

Dacă s-ar uita în mintea fiecăruia dintre noi, probabil că tot așa i-ar ieși.

De la rusi vine mafia

By Iulian in Filme 0 Comment

Cand am vrut sa scriu despre Eastern Promises, ma gaseam intr-o acuta criza de inspiratie, asa ca am adoptat un stil foarte prozaic:

Ce nu mi-a placut:

– Naomi Watts – nu tu rol, nu tu interpretare; face prea mult pe nobila speriata si ii iese prea putin.

– Vincent Cassel – de cum joaca nu ma iau, pentru n-am prea mari pretentii de la actorul asta; in schimb, m-a agasat tot filmul cu frizura lui nespalata, iar engleza vorbita cu accent rusesc de un francez e prea mult pentru mine.

La ce oscilez:

– regia – il apreciez pe David Cronenberg pentru ca stie ce vrea sa spuna si ii si reuseste in mare masura; are insa un je ne sais quoi greoi in stil, vizibil in Spider, A History of Violence si acum, in Eastern Promises; cred ca e incapatanarea de a nu fi spectaculos.

Ce mi-a placut:

– universul Mafiei ruse – nu stiu cat se apropie de realitate Eastern Promises si nici nu vreau sa stiu, pentru ca as fi deja mort; cu toate astea, duritatea si ritualurile pe care le-am contemplat in filmul lui Cronenberg ii fac pe goodfellas-ii lui Scorsese sa para niste baietasi cu acadele.

– Armin Muller-Stahl – un actor veteran, care demonstreaza ca, in spatele star-systemului, zac o groaza de talente prea putin cunoscute; desi nu face niciun gest care sa ateste violenta, in Eastern promises absoarbe cam 80% din cruzimea manifestata pe ecran; si asta doar cu privirea.

Ce m-a impresionat:

– Viggo Mortensen – de la talambul Aragorn, la durul si onestul calaret din Hidalgo mi s-a parut un progres; pana la ucigasul familist din A History of Violence mi s-a parut un salt consistent; dar in Eastern Promises e dincolo de cuvinte; data fiind si criza de inspiratie, mi-e greu sa ii descriu interpretarea; e, pur si simplu, un rus care vorbeste stalcit engleza, are niste super tatuaje pe corp, se bate formidabil si ascunde ceva.

Ce anume, nu va spun. Viggo Mortensen merita efortul sa ii vedeti filmul pana la capat.

21 de grame de neuroni

By Iulian in Filme 10 Comments

Cam atat am pierdut, contempland aparent nesfarsitul sir de suplicii psihice la care Alejandro Gonzalez Inarritu si-a supus personajele in 21 de grame. Norocul lui si ghinionul nostru a fost ca a avut la dispozitie niste actori formidabili, care au dat credibilitate suferintei. Narativul consta din ciopartirea celor trei povesti si amestecarea bucatilor astfel rezultate, dar tehnica asta isi vadeste falimentul pe la jumatatea filmului, cand orice om cu destula glagorie in cap isi cam da seama ce i se pregateste.

Desi 21 de grame e al doilea film din tripticul inchinat mantuirii prin suferinta, care l-a facut celebru pe regizorul mexican, eu l-am vazut tocmai acum si mi-a intarit convingerea ca Inarritu are o problema: ori e foarte nefericit si tine mortis sa ne trasmita si noua starea lui mizerabila, ori e atat de fericit, incat nu-si da seama cand trece granita dintre arta si tortura gratuita. Daca in prima pelicula din serie, Amores Perros, metaforicul si umanul sunt intr-un echilibru aproape de sublim, Babel si 21 de grame nu sunt decat niste exercitii de stil fara viata, desi pretind ca o preamaresc.

Ce ma enerveaza si mai mult la Inarritu e talentul lui incontestabil. Nu poti sa i-l negi cand ii urmaresti jocul nervos al cadrelor, unghiurile de filmare sau lucrul cu actorii. Cred ca regizorul asta trebuie sa intre sub mana de fier a unui producator gen Harry Cohn din perioada interbelica, in stare sa ii impuna sa schimbe finalul si sa ii bage pe Naomi Watts, Sean Penn si Benicio del Toro intr-un menage a trois.

Da, stiu, am exagerat, dar cateodata chiar imi doresc un happy end. Mai ales la un film ca 21 de grame.