Llorando por David Lynch

Ieri a plecat dintre noi David Lynch, un cineast aparte, care ne-a lăsat unele dintre cele mai coșmărești expresii ale creativității umane.

De acord, are în filmografie și pelicule mai normale, să zicem, și mai optimiste, precum The Elephant Man sau The Straight Story, însă e cert că va fi ținut minte pentru cum a dat fiori unor generații întregi cu Blue Velvet, Eraserhead sau Twin Peaks (piticul ăla mi-a bântuit visele mult timp).

Între realizările sale, declar că preferata mea este Mulholland Dr. fără ezitare.

E acolo, la interstițiul dintre cele două laturi ale personalității sale artistice.

E un film plin de simboluri, e alambicat, e întunecat și tragic, dar nu e inaccesibil la a fi decodat.

Sau poate că am avut eu noroc.

Din respect pentru David Lynch, dar și pentru acea simțire a uimirii pe care o merită orice cinefil care nu a văzut încă Mulholland Dr., nu o să spun foarte multe despre subiectul său.

Probabil că nici nu mi-ar ieși vreun rezumat coerent.

E suficient să spunem că Laura Harring e voluptoasă și misterioasă, că Naomi Watts e strălucitoare (de-abia la a doua vizionare mi-a dat seama că în partea de final e tot ea), că muzica lui Angelo Badalamenti e astrală, dar și că e despre iluzii destrămate, despre dragoste degenerată în ură și, mai ales, despre ”puterea compensatoare a imaginației“.

Folosesc această din urmă sintagmă pentru că am văzut filmul la scurt timp după ce studiasem în prima mea sesiune de studenție, iar printre acele materii cu care îmi muncisem neuronii fusese și psihologia din cadrul modulului psiho-pedagogic.

Printre conceptele aride de pe foile acelea dactilografiate urât și fotocopiate s-a regăsit și acesta.

Puterea compensatoare a imaginației.

Cu această poartă deschisă spre înțelegerea minții umane mi-am văzut propria viață altfel, am savurat și mai abitir extraordinarul joc video Sanitarium și am înțeles Mulholland Dr.

Și, dacă e să aleg o scenă care e definitorie pentru modul cum acest film s-a gravat iremediabil și inubliabil pe scoarța mea cerebrală, aceea nu poate fi decât a melodiei Llorando a cântăreței Rebekah Del Rio.

O voce care vine parcă din străfundul conștiinței umane, care plânge, căci asta înseamnă titlul, toată zădărnicia existenței și a dezamăgirii care o însoțesc, lăsându-se doar cu contemplarea frumuseții ca o palidă mântuire.

Prima dată când am văzut Mulholland Dr. și am ascultat acest țipăt munchian armonios a fost în defunctul cinematograf ”Jean Negulescu” din Craiova.

Nu eram decât câțiva spectatori risipiți prin acea sală deja decrepită, la fel cum, în film, nu sunt decât câțiva auditori ai melodiei, printre care și cele două protagoniste.

Când Rebakah Del Rio a început să cânte, granița altminteri impenetrabilă a ecranului de cinema s-a estompat și toți, personaje reale și fictive, am devenit părtași ai unui moment de grație sublimă.

Poate că David Lynch a avut dreptate să facă filme atât de încurcate și neliniștitoare.

Dacă s-ar uita în mintea fiecăruia dintre noi, probabil că tot așa i-ar ieși.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.