În spatele camerei e dezmățul

By Iulian in Carti 0 Comment

Decenii la rând, publicul s-a delectat cu picanteriile din viețile marilor actori și actrițe.

Unele dintre aceste povești au fost fabricate special pentru a întreține interesul și, implicit, valoarea de piață a respectivului artist.

Având atenția abătută astfel, spectatorii avizi de voyerism răutăcios n-au știut că dezmăț, dereglări și amănunte cel puțin la fel de maladive se găseau din belșug de partea cealaltă a camerei, în rândul regizorilor.

Robert Schnakenberg, același care ne-a oferit și incursiuni în Viața secretă a marilor scriitori sau Viața secretă a marilor artiști, recidivează cu o savuroasă aventură în Viața secretă a marilor regizori.

Ca și celelalte lucrări, și aceasta este structurată pe capitole, fiecare alocat câte unui cineast celebru, ilustru profesionist și, în cea mai are parte a cazurilor, neașteptat deviant.

Despre unele nume mai știam niște lucruri, dar au fost și altele savuros de frapante.

De pildă, David Lynch mi s-a părut tot timpul sărit, dar acum cred că era nebun de-a binelea.

Tot așa, pe Werner Herzog îl credeam doar un strălucit cinic, când colo el e un ditamani odiosul.

Pe Scorsese îl consideram paradoxal – omul cu bun simț (că de, a cochetat cu seminarul teologic), care face filme violente – ca să aflu că a luat cocaină până i-a ieșit pe ochi (la propriu, dacă citiți volumul de față, o să aflați ce și cum).

Cam la fel au stat lucrurile și cu Oliver Stone, pe care îl credeam un monument de echilibru, mai ales după interviul acela cu Putin. Dar nu, și el le-a tras pe nas masiv și a fost un scandalagiu notoriu.

Autorul e la adăpost că ar fi vitriolant în mod părtinitor, deoarece nu ezită să atace apucăturile unor figuri sacrosancte precum Akira Kurosawa sau să i-o dea pe șleau lui Spike Lee, marele apostol al drepturilor negrilor, dar care trăiește ca un lord alb.

Există, însă, și regizori care rezistă chiar și scrutării mușcătoare a lui Schnakenberg. E cazul fraților Coen sau al marelui (că altfel nu-i putem spune) Steven Spielberg, un tip mai degrabă sfios, așa cum l-am putut descoperi în semi-autobiografia The Fabelmans.

Un singur lucru am a-i reproșa acestei cărți.

Lipsa impardonabilă a unui capitol despre John Huston, un alt titan al cinematografiei și, în același timp, un derbedeu fără pereche.

Dar, cine știe, va exista o a doua ediție, care să îndrepte asta, ba chiar să includă și niște referințe la Sergiu Nicolaescu sau Geo Saizescu.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o sursă de documentare pentru sezonul 4 de Cinemateca, proiectul de suflet pentru care colaborez cu prietenii de la Inspire Cinema Craiova.

Llorando por David Lynch

By Iulian in Filme 0 Comment

Ieri a plecat dintre noi David Lynch, un cineast aparte, care ne-a lăsat unele dintre cele mai coșmărești expresii ale creativității umane.

De acord, are în filmografie și pelicule mai normale, să zicem, și mai optimiste, precum The Elephant Man sau The Straight Story, însă e cert că va fi ținut minte pentru cum a dat fiori unor generații întregi cu Blue Velvet, Eraserhead sau Twin Peaks (piticul ăla mi-a bântuit visele mult timp).

Între realizările sale, declar că preferata mea este Mulholland Dr. fără ezitare.

E acolo, la interstițiul dintre cele două laturi ale personalității sale artistice.

E un film plin de simboluri, e alambicat, e întunecat și tragic, dar nu e inaccesibil la a fi decodat.

Sau poate că am avut eu noroc.

Din respect pentru David Lynch, dar și pentru acea simțire a uimirii pe care o merită orice cinefil care nu a văzut încă Mulholland Dr., nu o să spun foarte multe despre subiectul său.

Probabil că nici nu mi-ar ieși vreun rezumat coerent.

E suficient să spunem că Laura Harring e voluptoasă și misterioasă, că Naomi Watts e strălucitoare (de-abia la a doua vizionare mi-a dat seama că în partea de final e tot ea), că muzica lui Angelo Badalamenti e astrală, dar și că e despre iluzii destrămate, despre dragoste degenerată în ură și, mai ales, despre ”puterea compensatoare a imaginației“.

Folosesc această din urmă sintagmă pentru că am văzut filmul la scurt timp după ce studiasem în prima mea sesiune de studenție, iar printre acele materii cu care îmi muncisem neuronii fusese și psihologia din cadrul modulului psiho-pedagogic.

Printre conceptele aride de pe foile acelea dactilografiate urât și fotocopiate s-a regăsit și acesta.

Puterea compensatoare a imaginației.

Cu această poartă deschisă spre înțelegerea minții umane mi-am văzut propria viață altfel, am savurat și mai abitir extraordinarul joc video Sanitarium și am înțeles Mulholland Dr.

Și, dacă e să aleg o scenă care e definitorie pentru modul cum acest film s-a gravat iremediabil și inubliabil pe scoarța mea cerebrală, aceea nu poate fi decât a melodiei Llorando a cântăreței Rebekah Del Rio.

O voce care vine parcă din străfundul conștiinței umane, care plânge, căci asta înseamnă titlul, toată zădărnicia existenței și a dezamăgirii care o însoțesc, lăsându-se doar cu contemplarea frumuseții ca o palidă mântuire.

Prima dată când am văzut Mulholland Dr. și am ascultat acest țipăt munchian armonios a fost în defunctul cinematograf ”Jean Negulescu” din Craiova.

Nu eram decât câțiva spectatori risipiți prin acea sală deja decrepită, la fel cum, în film, nu sunt decât câțiva auditori ai melodiei, printre care și cele două protagoniste.

Când Rebakah Del Rio a început să cânte, granița altminteri impenetrabilă a ecranului de cinema s-a estompat și toți, personaje reale și fictive, am devenit părtași ai unui moment de grație sublimă.

Poate că David Lynch a avut dreptate să facă filme atât de încurcate și neliniștitoare.

Dacă s-ar uita în mintea fiecăruia dintre noi, probabil că tot așa i-ar ieși.

Odisee la senectute X 2

By Iulian in Filme 0 Comment

Luate separat, cele două filme despre care vă voi vorbi mai jos sunt remarcabile, însă a le aduce împreună mental a fost o experienţă care depăşeste simpla sumă a încântărilor.

În primul rând, The Trip to Bountiful şi The Straight Story se aseamănă prin subiect: personajul principal, persoană vârstnică, porneşte într-o călătorie pentru a reînnoda legătura cu trecutul îndepărtat.

În cazul lui Geraldine Page este vorba despre a revedea casa părintească, iar în a lui Richard Farnsworth despre a se reconcilia cu fratele cu care nu mai schimbase o vorbă de ani buni.

Ambii au parte de întâlniri revelatoare, benefiază de ajutor şi împărtăşesc altor din experienţa lor de viaţă, astfel încât putem vag reconstitui existenţe brăzdate de suferinţă şi ocazii pierdute, dar şi de voinţe de a merge mai departe care pot servi drept modele pentru plictisiţii suferinzi ai zilelor noastre.

Ambele odisei ne poartă printr-o America din afara metropolelor, una a oraşelor mici şi pitoreşti, dar şi a unor peisaje ample şi câmpuri nemărginite (aici The Straight Story punctează mai mult, graţie regiei lui David Lynch), care invită la a purcede la drum. Aşa cum, pentru a înţelege România, e nevoie să ieşi din Bucureşti, şi pentru a pătrunde în sufletul Americii e cazul să ne scuturăm de exclusivitatea imaginilor din New York sau Los Angeles.

Însă factorul care a contribuit cel mai mult la unificarea acestor două pelicule în mintea mea este sublimul interpretărilor protagoniştilor.

Geraldine Chaplin este volubilă şi, sub aparenta sărăcie cu duhul, lasă să se întrevadă o mare înţelepciune. Şi Richard Farnsworth oferă aceeaşi stratificare a personalităţii – sub aerul antisocial se ascunde o perceptivitate ascuţită şi o capacitate de o oferi poveţe în forme comprimate.

Reunoaşterea pentru aceste creaţii de neuitat are frumuseţea ei tristă.

După o carieră căreia epitetul de legendară o descrie doar superficial, Geraldine Page a primit într-un final Oscarul pentru cea mai bună actriţă, cu scurt timp înainte de a fi răpusă de o boală de inimă.

La aproape 80 de ani, Richard Farnsworth şi-a văzut rându-i activitatea de peste o jumătate de secol din domeniul filmului încununată de o nominalizarea la Oscarul pentru cel mai bun actor într-un rol principal. Câştigătorul din acel an a fost Kevin Spacey pentru American Beauty şi nu mă sfiesc să spun că, dacă membrii Academiei au vrut să evite controversa în acel an şi să nu îi dea statueta lui Denzel Washington pentru The Hurricane, ar fi putut foarte bine să i-o acorde lui Richard Farnsworth. Posteritatea le-ar fi fost recunoscătoare, pentru că acesta a fost ultimul său rol.

Geraldine Page şi Richard Farnsworth nu se mai află printre noi de mult, însă personajele cărora le-au dat viaţă şi poveştile lor extraordinare merită păstrate acum şi de-a pururi.