Să privim pictura! (CXXVI)

Coadă la pâine

Anul 2026 a început pentru români cu taxe mai mari, neliniști mai mari și, ca o consecință, speranțe mai mici.

Situația nu e bună, asta e clar, dar există iluzia, atestată de varii studii din psihologie, de a crede că este cea mai rea perioadă din istorie.

O simplă privire aruncată în trecut poate risipi sau măcar atenua această stare de anxietate.

Să ne uităm la acest tablou de Nicolar Tonitza de la Muzeul de Artă al României din București.

Titlul este Coadă la pâine, ilustrativ pentru starea de precaritate care învăluie acest trist personaj colectiv format din oameni de toate vârstele, uniți de nevoi și de o apăsare vecină cu deznădejdea.

Noțiunea de ”coadă” ne poate duce cu gândul la ipocrita Epocă de Aur comunistă, însă tabloul este realizat în 1920, ceea ce are darul de a risipi un pic imaginea idilică pe care o avem despre perioada interbelică în contrapondere cu cea care i-a urmat.

Stilistic, se văd atât preocuparea lui Tonitza pentru acea stilizare a chipurilor care îl va impune în arta românească, cât și anumite influențe de la acel Van Gogh de începuturi, care a găsit inspirație în sărmanii pe care a încercat să îi slujească drept pastor.

Examinând această pictură, eu, unul, am fost condus mental către concluzia că oamenii, în general, și românii, în particular, sunt sortiți a îndura multe greutăți și privațiuni.

Cauzele sunt multiple, nu toate pot fi îndreptate și nu toate merită acceptate.

Soluțiile sunt puține, dar una e perpetuă.

Fruntea sus!

Să privim pictura! (CXX)

Nud întins

Când spui Nicolae Tonitza, spui Amedeo Modigliani al românilor.

Așa cum figurile alungite ale italianului parizian sunt recognoscibile imediat chiar și de o persoană cu interes mediu spre scăzut pentru pictură, tot așa figurile rotunjoare ale românului, cu ochii stilizați ca două puncte, sunt parte a mentalului nostru colectiv.

De aceea, nu mică mi-au fost mirarea și scurtă contemplarea când, la Muzeul de Artă al României din București, am dat peste un Nud întins semnat de Tonitza.

Nu este un nud clasic, ci unul care, deși explicit în formă, lucrează mai mult prin sugestie.

Două alte lucrări celebre mi-au venit în minte văzându-l.

Una este Începutul lumii a lui Courbet, căci nici acolo, nici aici nu vedem chipul doamnei care a pozat cu atâtă nonșalanță. Dar, dacă francezul conferă picturii sale un caracter frust, menit să șocheze, românul e discret și admirativ, permițând imaginației să umple tabloul cu ce îi lipsește.

Cealaltă este Coapsa lui Brâncuși, sculptură pe care am avut ocazia să o examinez în toată splendoarea ei de multe ori la Craiova.

Și marmura, și pânza devin expresii ale unei carnații desăvârșite, care sunt expresii ale venerației ancestrale pe care bărbații o au față de femei.

Chipul e esențial, dar frumusețea feminină stă și în convoluțiile și textura corpului.

Masculul care nu recunoaște asta, minte.