Când spui Nicolae Tonitza, spui Amedeo Modigliani al românilor.
Așa cum figurile alungite ale italianului parizian sunt recognoscibile imediat chiar și de o persoană cu interes mediu spre scăzut pentru pictură, tot așa figurile rotunjoare ale românului, cu ochii stilizați ca două puncte, sunt parte a mentalului nostru colectiv.
De aceea, nu mică mi-au fost mirarea și scurtă contemplarea când, la Muzeul de Artă al României din București, am dat peste un Nud întins semnat de Tonitza.
Nu este un nud clasic, ci unul care, deși explicit în formă, lucrează mai mult prin sugestie.
Două alte lucrări celebre mi-au venit în minte văzându-l.
Una este Începutul lumii a lui Courbet, căci nici acolo, nici aici nu vedem chipul doamnei care a pozat cu atâtă nonșalanță. Dar, dacă francezul conferă picturii sale un caracter frust, menit să șocheze, românul e discret și admirativ, permițând imaginației să umple tabloul cu ce îi lipsește.
Cealaltă este Coapsa lui Brâncuși, sculptură pe care am avut ocazia să o examinez în toată splendoarea ei de multe ori la Craiova.
Și marmura, și pânza devin expresii ale unei carnații desăvârșite, care sunt expresii ale venerației ancestrale pe care bărbații o au față de femei.
Chipul e esențial, dar frumusețea feminină stă și în convoluțiile și textura corpului.
Masculul care nu recunoaște asta, minte.
